„Suntem rodul a ceea ce admirăm”

Scriitorii continuă să creeze şi în vremuri de pandemie. Şi chiar dacă nu se pot întâlni cu publicul, nu pot organiza lansări de carte şi alte evenimente conexe, autorii scriu şi publică. Unul dintre ei este Laurenţiu-Ciprian Tudor, membru al filialei Braşov a Uniunii Scriitorilor din România, a cărui recentă „Carte cu scriitori” a apărut chiar zilele acestea, lucrarea reunind 24 de interviuri cu scriitori români. L-am provocat, la rândul nostru, la un dialog pe autor, din care credem că reiese un portret sumar, dar relevant, al celui care este poet, publicist, animator cultural. 

Laurenţiu-Ciprian Tudor, eşti autorul a şapte volume de poezie, eşti o prezenţă din ce în ce mai vizibilă în revistele importante. Când ai început să scrii literatură şi când ai fost conştient că ai vrea să devii scriitor?

În școală îmi plăcea mult limba și literatura română, iar cititul era, alături de fotbal, principala mea preocupare, asta deși nu eram un introvert, un însingurat. Practic, când nu făceam fotbal - fie la club, fie în fața blocului -, citeam, și invers. Dacă un roman mă captiva, şi citeam mai ales romane istorice, eram în stare să nu ies din casă trei-patru zile. Aproape că nu mâncam. Eram foarte bun la comentarii literare, iar primele poezii le-am scris în clasa a VIII-a pentru un concurs școlar. Parcă se numea Tinere condeie. Tot ce era legat de cărți mă impresiona. Nu mă obliga nimeni să fac asta. Era alegerea mea, descoperirea mea, iar poveștile mă făceau să visez, să mă simt aventuros. Erau o altă libertate. Conștient că aș vrea să fiu scriitor am început să fiu pe la vreo 20 de ani, când poveștile mele cu fetele frumoase deveneau, adesea, un fel de dor, un fel de zbor, de melancolie. Ca o sete care mă făcea să plutesc ca în picturile lui Chagall. Privindu-mi partiturile de iubire, am înțeles că vreau să fac asta, că aventura care e scrisul e despre mine. Apoi au venit primul volum, primii oameni care m-au confirmat și aşa mai departe. 

Ai un program, un ritual în ceea ce priveşte actul de creaţie în sine?

Nu, nu am așa ceva. Am nevoie de timp, de un loc agreabil, cu liniște, și de starea aceea ca de transă în care să mă pot afunda fără riscul de a fi deranjat. În plus, îmi place lumina.

Ştiu că ai avut o prietenie strânsă cu regretatul scriitor Daniel Drăgan. În ce fel ţi-a influenţat devenirea?

Da, așa este. O prietenie lungă, care mi-a făcut mult bine. Un deceniu. Din 2005 și până în ceasul în care s-a stins. Cum m-a influențat? Așa cum o face un maestru. Te învață, îți arată drumul, te contagiază cu stări de grație, îți deschide ferestre, chiar uși, îți arată unde greșești, cum să crești. Devine, pentru tine, o persoană cardinală. Acum, când sunt trecuți, deja, câțiva ani de când nu mai este, tot constat câte lucruri știu de la el. Apoi, nu e lucru frumos pe care să-l fac și să nu mă gândesc ce mândru ar fi fost Daniel, ce ar fi zis, cum m-ar fi privit. Știi, vorbea mult cu ochii. Îmi este foarte dor de el. 

Povesteşte-ne despre întâlnirea cu fiica părintelui Dumitru Stăniloae, scriitoarea Lidia Ionescu-Stăniloae. Ce a însemnat pentru tine, ca tânăr scriitor şi iubitor al ideilor formulate de marele nostru preot savant, s-o cunoşti pe fiica lui?

Totul nu a fost chiar atât de special precum crezi. Nu era o doamnă foarte comunicativă. Era însoțită de fiul ei și, fiind în orașul Braşov, au făcut o conferință la librăria Okian. La final m-am prezentat și am rugat-o să facem un interviu. Era o frumoasă seară de septembrie a anului 2013 și, în ultimele eșarfe de lumină ale zilei, s-a legat o discuție despre ei, despre Brașov și despre părintele Stăniloae. Pentru interviul propriu-zis mi-a lăsat adresa de e-mail. Nu am văzut-o a doua oară. Am schimbat câteva e-mailuri și ce a ieșit a fost publicat în revista Lumina Credinței, din septembrie 2013. N-a fost una dintre acele întâlniri cu nimb, deși mi-aș fi dorit... 

Eşti în primul rând poet, iar eu consider că unul cu o voce distinctă şi puternică. Totuşi, nici jurnalismul cultural nu-ţi este străin, eşti gata oricând să iei un interviu dacă o personalitate îţi atrage atenţia în mod special. În ultima vreme, ai publicat şi cărţi în sfera publicistică: proaspătul volum de interviuri cu scriitori, cartea dialogată cu teologul Teodor Baconschi şi prima ta lucrare de acest gen, aceea cu poetul Daniel Drăgan. Cum ţi se pare acest mod de a face cultură, care este câştigul tău spiritual în urma unui astfel de demers?

Mie nu îmi place foarte mult să scriu cronici. Cel mai mult îmi place să fac interviuri. Sunt curios din fire și cred că un astfel de instrument poate aduce informații noi despre un autor, despre o personalitate. Poate întregi un portret. Apoi, asta ține și de profesia mea, sunt psihosociolog, iar sociologia calitativă, psihologia socială și antropologia sunt domeniile mele de interes. Un interviu bine făcut trebuie să îți dea acele inside-uri ale omului, trebuie să te introducă în lumea sa și în spectacolul experienței sale. În povestea lui. Învăț foarte mult din aceste interviuri și dau și altora. Mai mult, un interviu este o întâlnire. E o mare șansă să te întâlnești, să cunoști mari personalități, oameni pe care îi admiri. E și un exercițiu de admirație. Suntem, până la urmă, rodul a ceea ce admirăm și suma oamenilor pe care i-am cunoscut. În final, cred că omul este, într-una din dimensiunile sale esențiale, o ființă dialogală. E important să cultivăm această cultură a dialogului mai ales azi când umanitatea pare să se tot smintească. Avem nevoie de această pedagogie. 

Frecventezi cu lejeritate (a se citi „eşti agreat în”) cam toate cercurile literare, graţie felului tău de a fi, prietenos şi sincer, dar şi datorită calităţilor tale poetice. De ce crezi că lumea literară de la noi este foarte divizată, având în vedere că asta nu aduce mai mulţi cititori de literatură actuală?

Cred că este puțin cam mult ce spui. Poate nu sunt chiar agreat, cert este că nu sunt atacat. Și pentru că eu, la rândul meu, nu fac asta. Țin la eleganță. Nu mă interesează găștile și, în consecință, nu țin cont de ele. Dacă îmi place cineva, nu mă interesează din ce grup este. Mă interesează ce face individual omul respectiv. Am legături cu scriitori din grupuri foarte diferite, unele antagonice, dar nu înseamnă că intru în războaiele lor. Eu am identitatea mea, trăsăturile mele (agregaritatea este una dintre ele, așa sunt sociologii buni), calea mea și îmi văd de ea. Nu flatez pe nimeni și nu încerc să obțin ceva. Sigur, toate astea, toată această semi-neutralitate costă: nu primești premii, stipendii, invitații de la un grup sau altul.
În general, astea se dau celor din interior sau simpatizanților. Uneori, asta înseamnă să cazi la mijloc. Sincer, nu prea sufăr. Eu zic ce cred, când cred și cum cred. Îmi asum independența cu toate riscurile. Nu înseamnă că sunt, neapărat, un solitar. Am destule prietenii literare. În rest, din principiu, așa cum am spus, sunt deschis oricărui dialog civilizat. De ce se întâmplă divizarea asta? Uneori, natural, din opțiuni valorice (și de expresie) diferite (deși exclusivismul nu e explicat de nimic, e doar o ineptă închidere); de cele mai multe ori, însă, e de vină orgoliul sau/și prostia. Știu că e ciudat pentru că te-ai aștepta ca lumea artistică să fie generoasă și deschisă. Din păcate, nu prea este așa. Secretul este să nu ai așteptări prea mari. Să nu te amăgești pentru a nu te dezamăgi. 

În vremuri sănătoase (adică nu pandemice!), te manifeşti cu multă energie în diverse activităţi culturale, fiind un neobosit animator. Te-aş ruga să faci o trecere în revistă a feluritelor manifestări pe care le-ai organizat/prezentat/promovat.

Ți-am spus că îmi place să cunosc oameni, să îi fac să se adune, să se întâlnească cu frumosul. Ei bine, vreo zece ani (2007-2017) am organizat, aproape lunar, uneori și de două-trei ori pe lună, evenimente culturale, lansări de carte, recitaluri de muzică și poezie. Aveam un format special: un mix de literatură, muzică și artă plastică. Practic, lansam o carte, se vorbea despre ea, apoi feliam totul cu muzică, sub privirea câte unui tablou - artistul plastic, semnatarul tabloului, avea un moment al său în care se prezenta pe sine şi creația sa. De aceea ne și numeam Grupul de litere-sunete-și-culori „Caii verzi de pe pereți”. Eram eu, poetul Adrian Munteanu, Daniel Drăgan și, ulterior, s-a adăugat și Cătălin Stanciu. Acesta era nucleul. La el s-au adăugat, în timp, o sumedenie de artiști și de literați. Am avut invitați scriitori de primă mână, dar și debutanți. Pe lângă astea, am reușit să facem și o tabără de poezie căreia i-am spus „Brașoave”, în două ediții. În rest, eu am fost parte în tot felul de alte inițiative culturale, de la festival de artă și cânt bizantin și până la spectacole făcute pentru cauze caritabile. În ultimii ani, am făcut evenimente mai mult pentru Uniunea Scriitorilor Braşov și pentru Editura Libris. 

Eşti în bune relaţii cu divinitatea, nu faci însă paradă de credinţa ta creştin-ortodoxă. Când consideri că este vremea ca un om, indiferent de profesie, să dea mărturie publică despre credinţa sa în Hristos?

Am o relație bună cu Hristos, pentru că El mă îngăduie, nu pentru că aș avea merite deo­sebite. Singurul lucru bun pe care îl fac este că nu îmi întorc fața de la Fața Sa, că am conștiința milei Sale. În rest, și mie nimic din ce este omenesc nu mi-e străin. Când este timpul mărturisirii? Mereu. Nu contează pe ce sol cade sămânța. Niciodată nu se știe. Fără emfază, fără aroganța omniscienței, cu discreție și cu eleganță. În fapt, trebuie să fii tu însuți, fără să te preocupe cârcotașii. Tu îți afirmi identitatea și e treaba fiecăruia dacă te alege sau nu, dacă te acceptă. Trăim un timp în care, însă, e nevoie ca discursul creștin să fie prezent. Sub asediul post-adevărului, al post-umanismului, al corectitudinii politice, lumea are nevoie de vocea creștinismului, altfel vom ajunge să credem că tot ce se întâmplă acum este normalitatea. Este nevoie de acest mesaj bimilenar căruia îi datorăm civilizația Europei, tocmai pentru ca viitorul să mai fie posibil. A nu se uita că, dintre toate va­riantele posibile pentru mâine, doar crești­nismul este compatibil cu democrația responsabilă și cu viața. Cum să nu spui asta? Cum să taci și să te fâstâcești? 

Dintre cărţile tale de poezie, care crezi că te reprezintă cel mai bine? Care a fost cea mai bine receptată de critica literară? Dar de cititori?

Toate cărțile mele mă reprezintă. Cele mai recente sunt cele mai aproape de ce sunt azi. Fiecare volum păstrează o anumită vârstă, o anumită culoare, un anumit sunet, dar fiecare strat sunt tot eu. În general, cărțile mele au fost bine primite și de către public, și de către critică, dar, nefiind un poet prea vizibil, nu am creat unde prea mari. Cred, însă, că cine contează pentru mine a aflat. Notorietatea, din păcate, nu e dată mereu de valoare, ci, mai degrabă, de circumstanțe exterioare literaturii. Nu m-am preocupat prea mult să îmi fac loc, imagine. Poetul nu e un influencer. El are alt sistem de referință. Spun asta, deși ideea de poet vedetă îmi place. Ca joacă. 

Pentru modul de a scrie, crezi că are vreo importanţă locul în care te naşti şi creşti, dar cel în care locuieşti ca adult? Ce înseamnă pentru tine Braşovul? Ai vrea să locuieşti în altă parte?

În principiu, locul nu contează, nu el sfințește, nu el instituie valoare. Dar e, totuși, important să fii acolo unde se taie cărțile, ca să nu rămâi pe dinafară. Măcar din când în când. Altfel, o capitală culturală înseamnă o expunere mai consistentă la cultură, o posibilitate mai mare de a te întâlni. Cu toate astea, găsești destul provincialism și la București. Apoi, azi, internetul poate compensa mult. Poți fi la curent cu toate. Scriitorul are norocul de a-și putea face arta oriunde. În plus, văd o evoluție policentrică și a culturii române: nu mai există doar Capitala, s-au impus și Clujul, Timișoara, Iașiul. Brașovul vine și el în planul doi. Mă întrebi ce înseamnă el pentru mine. Este orașul meu natal, aici e acasă. Nu mi-am propus vreodată să îl părăsesc, dar nici nu m-a speriat o astfel de perspectivă. Oriunde aș fi, el e al meu și cu mine. Brașovul are, pentru un român, o identitate de interval, este și Valahie, și Ardeal, un loc de întâlnire. O axă a românității pe verticală. O poartă. Altfel, este locul fericit unde barocul întâlnește lumea bizantină. Nu degeaba mă simt acasă în ambele feldeințe. Iar asta, evident, influențează și scrisul. Pe de altă parte, îți fac o confidență: mi-aș fi dorit să locuiesc câțiva ani în altă țară, din motive de curiozitate culturală și antropologică. Italia, Franța, Grecia sau Levantul. Nu a fost să fie. Nu am fost plecat niciodată mai mult de o lună. 

Cât de mult îţi influenţează felul de a vedea lumea şi de a scrie formaţia ta de psihosociolog?

Toate dimensiunile vieții mele se influențează unele pe altele. Profesia mă face mai atent, mai priceput la spectacolul uman, îmi dă un fel anume de a recepta realitatea, de a-i căuta, mai direct, esențele, resorturile. Pe de altă parte, scrisul și poezia dau o flexibilitate mai mare felului în care mă mișc în disciplinele socioumane. Avantajează nuanțele, cresc intuiția ș.a.m.d.. Sunt sigur că arta și cultura te fac un psihosociolog mai bun, iar aceste fiice ale filosofiei (disciplinele socioumane) îl adâncesc pe artist, îi dau mai multă limpezime. Eu, de pildă, am, mai degrabă, o gândire metaforică. De aceea și mă simt acasă în zona calitativistă. 

Dacă ar fi să te întâlneşti cu un scriitor român sau străin care nu mai este în viaţă, ce întrebare i-ai pune?

L-aș întreba pe Cioran ce viață ar fi avut dacă ar fi trăit în secolul al XVIII-lea, în plin baroc. 

Ce gânduri ai vrea să transmiţi cititorilor „Ziarului Lumina”?

Să creadă în singurătate, să-și dea întâlnire cu ei înșiși, să caute voluptatea Frumuseții, să nu se teamă, să se dea cărților, să caute drumul dezizgonirii din Rai. Dacă ai găsit firul, dacă ai prins muzica, te-ai salvat.