„Toți avem dreptul să trăim poetic”

Olimpiu Nușfelean este un cunoscut poet, prozator și eseist pentru care cuvântul este adesea de inspirație biblică și pentru care ieșirea din marasm se poate face prin sublimarea trăirii ca exercițiu poetic. Citiți un interviu cu scriitorul care crede cu tărie că putem fura raiul cu ajutorul cuvântului.

O carte publicată de dumneavoastră are un titlu extraordinar: „Să furi raiul cu ajutorul cuvântului”. Cum ați putea ­explica această metaforă?

Metafora este explicată într-un fel în chiar eseul amintit. Cuvintele, sub pana poeților, sunt chemate să servească și să cultive frumosul, prin ceea ce acesta are esențial. Nu-i simplu să trăiești întru frumos, frumos pe care poezia desigur că îl întrupează. Ni se spune, prin atâtea exemple și experiențe de viață, că lumea e urâtă, cele mai minunate aspirații sunt de multe ori înfrânte. Cum poți ieși din marasm dacă nu printr-un salt, printr-o sublimare a trăirii, printr-o înălțare, pe care exercițiul poetic îl poate realiza... Aproape ca prin rugăciune, dar nu intrăm acum în detalii. E un act de transpunere într-o trăire mai înaltă, la care deseori credem că nu avem dreptul, că nu avem obișnuința, că nu avem o natură, un suflet aparte pentru așa ceva. Dar poezia nu mizează neapărat pe oameni aparte, ci pe oameni firești, care cred în înnoirea sufletului lor, a ființei lor, crez la care toți avem dreptul. Ca să pui în lucrare un asemenea crez, nu-i nevoie să fii neapărat poet, trebuie să fii un om de credință, căutător al adevărului lumii, un adevăr ce trebuie de multe ori descoperit. Nu-i ușor. Toți avem dreptul să trăim poetic, fără să umblăm cu capul în nori... Părintele Cleopa, pomenit de mine în eseul amintit, descrie foarte bine funcția limbii, a cuvântului, a comunicării absolute, comentând întâlnirea tâlharului cu Mântuitorul, pe cruce: „Vezi? Întâi cu limba L-a apărat de tâlharul din stânga, care-L ocăra pe Mântuitorul, zicându-i: Nu te temi tu de Dumnezeu, că noi suntem în aceeași osândă, că am făcut atâtea păcate? Dar Acest Iisus ce-a făcut? Întâi cu limba îl ocăra pe celălalt. «Eu cred că acesta-I Iisus! Nu mă mai iau după tine!». După ce l-a ocărât pe tâlharul din stânga cu limba, a făcut pocăință; roade de pocăință că numai limba și căința inimii îi mai rămăsese.” Și, pentru a-și întări explicația, părintele Cleopa face trimitere și la Sfântul Efrem. Zice părintele: „Sfântul Efrem face artă mare în cuvânt: «Văzut-ai rugăciune tâlhărească? Văzut-ai tâlhar înțelept? A știut să fure mult în viața lui! Dar, având credința în inimă, a știut să fure cu limba raiul”». Recunoscuți sau alungați din cetate, onorați sau „blestemați”, tâlhari ai frumuseții răpite din inefabil (dincolo de atâtea poetici), nu fură oare poeții, cu limba lor atât de bine măiestrită, fărâme de rai? Poezia este o continuă întoarcere la frumusețea adevărului. Hoțul de pe cruce iese din propria condiție, urcă într-o altă condiție - pentru care, în aparență, nu părea hărăzit - cu ajutorul cuvântului, care este creator. Cuvântul este creator de noi condiții ale existenței noastre.

Vorbiți deseori despre „locuri”, „oameni”, „sat” și „casa dinainte”. Mă gândesc că ele vă definesc. Ce înseamnă aceste repere pentru dvs. și care credeți că este rostul lor azi?

Locuri, oameni, sat și casa dinainte sunt entități ce își pun amprenta în plastilina ființei noastre în formare. Contribuie la modelarea noastră nefalsificată și ne asigură combustia necesară pe tot parcursul vieții. Drumurile mele prin lume - nu multe -, dar mai ales prin lecturi dintre cele mai diverse și surprinzătoare nu au atenuat cu nimic funcția spațiului inițial, aș putea spune primordial. Despre satul meu - Șieu-Sfântu - pot spune că este un spațiu complet: râu, șes, deal, pădure, într-o geografie ușor ascensională. Venind pe șosea dinspre Beclean, îl vezi într-o imagine pe care nu o poți descrie imediat, parcă ținând în cumpănă, de o parte dealul, de cealaltă șesul, dar integrându-se în ele, întregind, exprimând, dar și ținând în cumpănă lumea. Un spațiu ideal pentru copilărie, dar și pentru revenirile de mai târziu. Nu vreau să trivializez, dar trebuie să recunosc că, exceptând unele mici perioade, am mâncat pâine, lapte, ouă și carte „de la sursă”, fără ingerința „procesatorilor”, care elaborează atâtea rețete alimentare suspecte. Mai mult: casa dinainte - din satele ce au trecut deja din realitate într-o tradiție culturală - este încăperea în care nu intri toată ziua, care păstrează curățenia și menține proaspăt aerul sărbătoresc, care îți asigură un loc de regăsire întru bucurie cu ceilalți. Greu să mai găsești și să administrezi, azi, asemenea spații. O face turismul, dar nu știm cu ce beneficii pentru ființa noastră spirituală. Casa dinainte nu e o încăpere de simplă relaxare, ca o sufragerie în care te întâlnești la un vin cu prietenii. E împodobită cu lucruri de mână - țoale, perne, ștergare - și mai ales cu icoane, cu candela unde adesea pâlpâie o lumină nestinsă.

Cum înțelege scriitorul și eseistul Olimpiu Nușfelean rolul familiei creștine?

Societatea noastră este o societate în continuă fărâmițare, cum pare să fie orice societate. Familia creștină îi dă o coerență și un sens. Ea nu stabilește doar o relație de parteneriat, care este precară, fără legături structurale, validate de tradiție. Ea nu se lasă instalată într-un discurs artificial, care oricând poate fi reprimat. Cultivă legături foarte subtile, imuabile, calde, prin care sunt hrănite motive ale viețuirii noastre pe pământ, ale rostului acestei viețuiri. Modele biblice îi stau mereu înainte. Legăturile lumești, „administrative”, sunt secondate și încununate de legături spirituale, care asigură liantul - și bucurii ale viețuirii - între soți, bărbat și femeie, între părinți și copii, bunici și nepoți, între frați, între predecesori și urmași. A-ți crește copiii prin sacrificiu are un model în gestul Mielului care și-a dat trupul și sângele pentru noi. Familia creștină nu are alternativă în asigurarea împlinirii ființei noastre pe pământ, în căutarea mântuirii. Dacă mii de ani și-a îndeplinit un asemenea rost, nu știu cum ar putea fi schimbat acesta peste noapte, cum i s-ar putea da chipului familiei o altă turnură. Tradițională în aparență, familia creștină este continuu modernă, afirmându-ți „modernitatea” prin capacitatea de a descoperi și a pune în lucrare necontenit resurse cu ajutorul cărora ființa noastră se menține cu adevărat vie.

Eu trăiesc drama celor care nu au avut șansa de a studia religia în școală. Și totuși, ne-am format la biserică, în jurul preotului. Cum ar putea ajuta orele de religie la formarea unor tineri cu o gândire religioasă?

Simplă în aparență, întrebarea e grea. Pentru că răspunsul necesită luarea în considerare a mai multor aspecte, care sunt foarte diverse și care cu greu pot fi sintetizate în câteva rânduri. Avem aici școala (ca sistem educațional), biserica (entitate spirituală), preotul (ca slujitor al bisericii și „actor” important al unei comunități), profesorul de religie (cu metodologiile și manualele cu care lucrează) și elevul (beneficiar așezat în centrul acțiunii educaționale). Îi „învățăm” mereu pe elevi, dar nu știm ce să-i învățăm. Cum îl integrăm pe preot în acest demers? Dar pe profesorul de religie, care trebuie și el să-și înnoiască (mereu) metodele de... predare? Lucrurile se reglează oarecum la nivelul actanților - elev, profesor, preot, părinți. Dar nu sunt bine deslușite. Ora de religie ar trebui să fie una dintre cele mai importante din școală, nu are corespondențe cu alte discipline, este total diferită de o disciplină de studiu, deși ar trebui să se bazeze și pe studiu. Are legătură cu viața de fiecare zi a elevului, fie că acesta este sau nu creștin practicant. Am putea să ne imaginăm că trecem această oră în seama Bisericii și să vedem dacă se pierde ceva sau nu. În măsura în care am putea identifica partea care s-ar putea pierde din specificul orei de religie într-un asemenea caz, atunci am putea ști cum ar trebui să arate o asemenea oră gestionată de școală. Biblia este cea mai mare carte de învățătură. Știe școala întotdeauna acest lucru?

Cuvântul viu, cuvântul biblic... Mai putem vorbi despre influențe biblice în literatură?

Întrebarea este atât de frumoasă și de complexă!... Și de actuală! Chiar dacă o parte a literaturii de azi alunecă, prin postmodernism (dar nu acesta este păcătosul), în ludic gratuit, minimalism sau alte isme, în licențios, influența biblică este fermă și constantă. Avem în față exemplele ilustre ale lui Tolstoi, Faulkner sau Rilke (citați disparat, de formule literare diferite), ca să ne dăm seama de dimensiunea inspirației oferite de motivele sau temele biblice, dar exemplele vin până în zilele noastre. Cuvântul poetic este sau are pretenția că este viu. Are ambiții creatoare de lume, descinzând direct din cuvântul biblic. Acum desigur că o asemenea stare poate fi ilustrată în gama orgoliului sau în cea a smereniei, depinde de natura poetului care o exprimă. Sentimentul religios profund, caracteristic ființei noastre, primește în natura sa, difuzându-l, sentimentul poetic. Sau: sentimentul poetic este profund religios, nu-i nici o îndoială. Avem, azi, poeți care scriu o poezie „religioasă”, pe teme biblice, remarcabilă, iubită de cititori. Motive biblice vom regăsi în multe poezii scrise azi. Aceste motive dau pregnanță textului poetic. Este interesant cum, într-o literatură deturnată în perioada postbelică de la o evoluție firească, motivul biblic dă con­sis­tență și firesc discursului literar, discursului poetic. Cât timp discursul poetic este potențat de temele și motivele biblice, asociate cu tema nașterii sau a morții, cu tema iubirii, limba română - care ne edifică pe fiecare - are toate șansele să se mențină vie și fermecătoare.