Ziarul Lumina utilizează fişiere de tip cookie pentru a personaliza și îmbunătăți experiența ta pe Website-ul nostru. Te informăm că ne-am actualizat politicile pentru a integra în acestea și în activitatea curentă a Ziarului Lumina cele mai recente modificări propuse de Regulamentul (UE) 2016/679 privind protecția persoanelor fizice în ceea ce privește prelucrarea datelor cu caracter personal și privind libera circulație a acestor date. Înainte de a continua navigarea pe Website-ul nostru te rugăm să aloci timpul necesar pentru a citi și înțelege conținutul Politicii de Cookie. Prin continuarea navigării pe Website-ul nostru confirmi acceptarea utilizării fişierelor de tip cookie conform Politicii de Cookie. Nu uita totuși că poți modifica în orice moment setările acestor fişiere cookie urmând instrucțiunile din Politica de Cookie.
x
×
Acasa Educaţie și Cultură Lumina literară şi artistică Un suflet călător spre Dumnezeu

Un suflet călător spre Dumnezeu

Un articol de: Tudor Călin Zarojanu - 29 Apr, 2020

Clara! Ce nume predestinat! Căci sufletul ei era atât de clar, de cristalin, de curat, de frumos...

Am cunoscut-o în TVR. Era una dintre aceia, nu puțini, minunați și ca profesioniști, și ca oameni, despre care lumea uită când strigă „Ați mințit poporul cu televizorul!”

Dar Clara avea ceva în plus, aproape unic. Era serafică și iubea pe toată lumea, așa cum Îl iubea și pe Dumnezeu.

A reuşit proiecte memorabile - nu spun emisiuni sau reportaje, pentru că erau adevărate proiecte, construite cu dragoste și cu o temeinică documentare. Am căutat o listă a lor, dar n-am găsit, căci printre păcatele reale ale Televiziunii publice este acela că nu știe să-și promoveze valorile, alcătuind, de pildă, inventarul producțiilor celor mai buni realizatori ai săi. Am găsit doar, cu ajutorul unei alte jurnaliste de excepție, Cristina Andrei, distinc­țiile primite de Clara: Premiul pentru jurnalistică culturală - 2006, Premiul UCIN Opera Prima, pentru filmul „Zavaidoc” - 2008, Premiul UZPR de excelenţă în TV pentru filmul „«Convorbiri literare», un veac şi jumătate de existenţă a revistei culturale ieşene” - 2018.

În 2018, Clara revenise la viață, după primele atacuri ale unei boli nemiloase care se declanșase în timpul luptei juridice epuizante în urma concedierii sale prin „epurarea” de trista amintire  din 2012... Ca mulți alții, poeta jurnalistă a câș­tigat în cele din urmă procesul, a fost reîncadrată și a început să lucreze cu aceeași determinare dintotdeauna, premiul din 2018 fiind o confirmare a faptului că instituția n-ar fi trebuit să se dispenseze niciodată de un om ca ea.

Nu mai era aceeași, căci boala săpa în ea... Dar nu încerca să acuze - cum probabil era adevărat - că nedreptatea și stresul celor doi ani de procese îi afectaseră grav sănătatea. Ocolea subiectul și era preocupată doar de ceea ce avea de făcut.

La al doilea atac al bolii nu i s-a mai dat nici o șansă. Nici nu i se mai făcea vreun tratament. Dar nu-și încheiase socotelile, avea planuri, avea energie și vitalitate, a refuzat să se dea bătută. A reușit să intre sub altă supraveghere medicală și la un moment dat analizele au ieșit bine!

Era doar o amânare... Și totuși, când am vorbit acum patru luni, deși boala revenise, și mai agresivă, mi-a spus că vrea neapărat să ajungă vara asta la Sfântul Nectarie, în Eghina, și mi-a propus să dezvoltăm împreună un proiect cultural! Mai mult decât atât, era îngrijorată de starea de sănătate a unui important scriitor român din dia­sporă și-și punea întrebarea ce-am putea face pentru el! Pentru el, nu pentru ea!

Așa era Clara.

Când prețuia ceva - de pildă, pe Petru Popescu -, se dădea peste cap să-l promoveze. Iată ce povestea acesta într-un interviu din 2013 în ziarul „Adevărul”: „La Bucureşti, acum câteva luni, am reîntâlnit-o pe Clara Mărgineanu, o adevărată Sylvia Plath a poeziei române, cu care sunt prieten şi care a filmat câteva mărturisiri ale mele. (...) Poeta, ale cărei forţă şi sensibilitate nu mai trebuie să le prezint, a lucrat ani buni la un portret personal al României cum nu mai e altul. Ca bucureştean, ştiu că redescoperirea lui Zavaidoc şi a altor timpuri/ aspecte/ personalităţi esenţiale ale unui Bucureşti mereu ameninţat de «reclădire», şi, deci, păstrarea acestor diamante în memoria colectivă, i se datorează Clarei Mărgineanu. (...) TVR s-a despărţit de o poetă şi o martoră a vieții fără egal. TVR a pierdut, cultura a pierdut”.

Toți cei care au cunoscut-o, inclusiv personalități ale culturii și jurnalismului, au scris lucruri similare. La dispariția ei, presa și Facebook au fost pline de mesaje emoționante, dovedind că românii își prețuiesc totuși valorile, chiar dacă nu și la nivel oficial...

Doru Braia: „Clara Mărgineanu a devenit Icoană... Mi-a fost ca o fiică dragă, iar eu pentru ea refugiul discret, pentru confidențe... A avut o viață printre multe, mult prea multe și nemeritate suspine, în poezii albastre și curate, precum i-a fost și suflețelul ei plăpând... Când oameni răi au îmbrâncit-o afară din profesie, a suferit cumplit și, chiar dacă după ani prelungi a câștigat litigiul, durerea i s-a transformat în boală și acum, iată, în moarte! Nouă, la fel de muritori, ne rămân poeziile ei răsfirate printre zece cărți, cu o valoare permanent crescândă, ca și picturile, pentru că următoarele vor mai fi citite numai în Cer...

Așteaptă-ne Acolo, fetiță dragă, pentru că «Pariul pe prietenie» nu se desface așa ușor! Începi acum «taifasul cu Dumnezeu» și EL va fi bun cu tine, așa cum ai fost și tu cu noi...

Te sărut cu dor cumplit, Icoano!”

Cristina Andrei scrisese în prezentarea unei emisiuni de neuitat: „Bună să vă fie primăvara asta, oameni buni, și luminoasă cum stră­lucește dragostea Clarei Mărgineanu pentru tot ce este înăuntrul și în afara ei! Să primiți și să dăruiți totul cu generozitatea și adânca smerire pe care ea a învățat-o și pe care o dă mai departe.

«Să fie cum vrei Tu», I se încre­­dințează Clara Tatălui.

Să Îl lași pe El să vadă și să lași lumea întreagă să privească zbaterea pulsului în arterele prin care poezia se împletește cu sângele, arătând tuturor cum «Prin coaste mi se vede inima» (titlul poemului-mărturie care deschide excepționalul interviu pe care Clara nu mi l-a dat mie, ci nouă, tuturor) este ade­văratul curaj al mărturisirii de credință”.

 

Și iată și ultimul mesaj public al Clarei, scris din spital cu puțin timp înainte de sfârșit:

Buni și dragi prieteni,

Nu v-am împovărat niciodată cu postări despre lupta mea cu boala, nici despre nevoi, spitale, suferință... Am încercat să vă ofer poezii, cântece, cărți... Acum, însă, sunt într-o situație-limită. Am nevoie urgent de transfuzii cu sânge și aștept de câteva zile bune pe un pat de la Spitalul Colțea. Se pare că nu sunt rezerve suficiente de sânge... De aceea vă rog respectuos, vă rog omenește și creștinește ca, în măsura în care vă stă în puteri, să donați sânge, specificând că este pentru mine. Știu că trăim vremuri cumplite. Știu că nu vă este simplu să faceți acest act de donație... Această încercare este tot ce mi-a rămas de făcut, în disperarea de a avea nevoie de transfuzii... Vă mulțumesc și vă cer iertare dacă am adăugat un strop de tristețe duminicii dumneavoastră! Cu Dumnezeu înainte!

Vă asigur de dragostea și recunoștința mea,

Clara Mărgineanu

 

Femeia cruce

Legea nescrisă mă interzice,
Totdeauna rană. Niciodată sfârşit.
Prizăm fericiri, rafinăm plăsmuiri,
Femeia cruce spune că nu ai murit
Absenţa ei, cuţit. Cicatrice
Un acord de prohod 
la concert ne cheamă,
Vom fi acolo demni şi verticali,
Spoiţi artistic cu neputinţă,
Te îmbeţi hotărât când ţi-e teamă 
                  de teamă
Ating obiectele pe care le-ai atins,
Întreb, păcatul se poate trăi 
            în două vieţi?
Sau în două divinităţi?
Ai în mâini cheia către pierzanie, 
arde metalul ei
De femeie dogorâtă în vis,
Inima, hrană pentru vulturi 
               înfometaţi,
Aţi iubit mult, deci veţi fi iertaţi…
M-ai urcat într-un tren 
         cu destinaţia vară
Un viscol sfinţit înapoi mă aduce
Legea nescrisă mă interzice. 
Totdeauna rană. Niciodată sfârşit.
Dacă vrem să fim lumină 
                   suntem cruce.

 

O estetică a eşecului 

„Poezia Clarei Mărgineanu se întemeiază pe o estetică a eşecului şi/sau a potenţialităţii în iubire. În lirica ei contează nu ce este sau ce a fost, ci ce ar fi putut să fie. Toate iubirile Clarei Mărgineanu sunt iubiri trecute sau rămase în stadiul de potenţialitate. Amintirile şi imaginaţia sunt cele care îi animă viaţa şi o Clara Mărgineanu trăindu-şi fericirea la timpul prezent ar fi, în planul poeziei, o prezenţă la fel de insolită ca un, să zicem, Bacovia, poet bucolic. Contemplarea propriilor înfrângeri, a experienţelor mai mult sau mai puţin traumatizante, îi conferă poetei sentimentul puţin pervers al unei împliniri sui-generis. Tot ceea ce în viaţă a fost promisiune şi speranţă devine certitudine doar la nivelul poeziei. De aceea, cărţile Clarei Mărgineanu sunt un fel de albume de amintiri, o celebrare a iubirilor trecute, o privire melancolică spre propria tristeţe, asumată ca destin. S-a spus despre poezia Clarei Mărgineanu că este ca un strigăt, s-a făcut chiar comparaţia, banală, cu tabloul lui Munch. Mă tem că nu este aşa. Versurile sale nu au nici stridenţa ţipătului lui Munch, nici tonurile de jelanie specifice poeziei populare. Ele seamănă mai degrabă cu versurile lui Leonard Cohen. Puţinătatea mijloacelor poetice, mesajul direct, fără prea multe sofisticării stilistice, trăirea intensă în amintire, exhibarea gândurilor care în mod normal rămân nemărturisite sunt elementele definitorii ale poieticii Clarei Mărgineanu.” (Tudor Urian, România literară, nr. 42/ 2005)