Unde sunt vacanțele de altădată?

Cartea Adinei Popescu, „8 povestiri de vacanță”, ilustrată de Bilyana Velikova, apărută la Editura Arthur, în 2023, continuă seria povestirilor cu care ne-a delectat scriitoarea și în trecut, începute întâi pe Calea Moșilor, „în lumea ei caldă”, unde ne-a făcut cu­noș­tință cu colegi de clasă care ­mai de care mai originali și mai haioși, dar și cu magazine și blocuri nou-apărute. Aceleași personaje principale, fetița Adina și cei doi părinți, Doina și Anton, merg acum în vacanțe, la munte și la mare, luându-ne cu ei pe traseele din Bușteni și pe țărmurile cu nisip fin sau pietros din România.

Scrisă din perspectiva unui copil de 9-10 ani, cartea are un farmec aparte, cu un stil literar simplu, direct - așa cum este lumea văzută prin ochii unui copil -, fără înflorituri stilistice sau analize psihologice.

Întâmplările sunt ca un portal în timp, în anii 1980, ani despre care, prin poveștile despre vacan­țele familiei Popescu, aflăm detalii despre o întreagă societate, marcată de cozi la alimente, mâncare gătită acasă, frumusețea comu­nității și uniformitate - toți mergeau la munte, la mare și la bunici. Biletele de vacanță se luau din martie, de la ONT, că altfel nu mai găseai, iar sejururile erau predefinite: douăsprezece zile la mare, la hotel, sau câte o săptămână la munte, la hotel, pentru cei care știau pe cineva, sau la gazdă, unde condițiile erau după noroc.

Pentru cei care au fost copii în anii ‘80, poveștile Adinei Popescu aduc amintiri uitate, străine copiilor de azi: ciocolata chinezească, atât de rar de găsit, sucul românesc Brifcor, sticlele de Pepsi care se găseau la fel de greu ca ciocolata, treningul bleumarin, la fel pentru toți copiii, cântecele patriotice și câte altele. Denumiri ieșite azi din uz, ca Lacto bar, Casa de Comenzi, Alimentara, Foto- Muzica, ne amuză acum prin desuetudinea lor, în timp ce le vedem cu ochii minții noi, cei care le-am cunoscut cândva și am pășit în ele.

Tonul întregii povești nu este deloc nostalgic față de vremurile din acei ani, nici nu are iz politic. Totodată, și pentru că poveștile sunt depănate de un povestitor-copil, nu se simte nici o urmă de răutate față de neajunsurile acelor vremuri. Copilul Adina le lua pe toate așa cum erau, ca orice copil, fără a-și pune prea multe întrebări. Ceea ce relatează sunt părerile, cuvintele și faptele părin­ților, în special ale tatălui Anton, cel vocal și mai mereu având ceva de zis și mai mereu cu glas tare, „cu dinții-n sus, cum zicea mama”. Aceeași voce a povestitorului-copil își permite să spună lucrurile direct și amuzant, mai ales când descrie adulții: profesoara de chimie cu care a mers în prima ei tabără „era cam grasă, pentru că fundul ei arăta ca o minge rotundă de plajă”; Natașa era „o tanti înaltă și slabă ca un stâlp de telegraf, cu un nas borcănat”, „mama se îmbracă în costum de baie prin casă, se uită în oglindă și se plânge că e grasă, apoi stă îmbufnată vreo două zile și începe cura de slăbire”.

Ceea ce place cel mai mult la această carte este lumea pe care o înfățișează - o lume încă liniștită, necontaminată de tehnologie și graba zilelor noastre. Copiii și părinții merg împreună în concedii, au timp unii pentru alții, își pun cărți în bagaj, citesc în tren, în tabără și pe plajă, stau mult afară, fac drumeții, copiii se joacă între ei tot felul de jocuri ale copilăriei, în spatele blocului, și intră în casă cu greu, strigați la masă de adulți. Este o lume pe cale de dispariție, pentru unii chiar dispărută. Dacă putem vorbi, totuși, de o nostalgie pe care o transmite această carte, singura ar fi nostalgia copilăriei adevărate, în care părinții sunt prima lume a copilului - o lume caldă, deschisă, răbdătoare, cu valori sănătoase, în care „când mama mă strânge tare de mână, mă simt în siguranță”.