Urcând treptele revelației în căutarea mântuirii

Fragilitatea omului în precara lui condiție umană, în absența trans­cendenței, este dominanta tematică a poeziei Mihaelei Aionesei în noul volum Cerul de la capătul scării, apărut la Editura Rafet, Râmnicu Sărat, 2021. Reconvertirea fragilității în puterea capabilă să elibereze din acest prizonierat al cercului strâmt se realizează în actul spiritual, prin care ființa se integrează înaltei vibrații universale, făcând posibilă vederea cerului de la capătul scării.

Metafora din titlu își stabilește concentric sensurile, în imaginea cerului, care-și arcuiește curcubeul, și a scării, cu ecouri ale scării lui Iacob, scară pe care ascensiunea spre sacru este posibilă. Fiecărui om i se poate deschide această perspectivă a transcendentului, trebuie doar să-și exerseze privirea pentru a vedea în esențial, pentru a vedea îngerii care urcă scara odată cu efortul lui de a o urca.

Scara pe care o urcă poeta Mihaela Aionesei este o golgotă a sinelui, drumul vieții care-și caută, pentru a-l întâmpina cum se cuvine, destinul. Poeta duce cu sine o rană, rana slăbiciunii ființei de carne care aspiră la depă­șirea limitei pentru a cuprinde nemarginile spiritului. 

 Gândul la Dumnezeu îi nutrește, deopotrivă, iubirea și credința, surplus care o înnobilează și pe care ar vrea să-l împărtă­șească cu ceilalți, semenii săi. Întoarcerea la condiția profanului nu mai e posibilă, drumul este doar înainte: „Chiar de-aș vrea/ nu pot să mă întorc./ Înapoi urlă pus­tiul/ înfricoșător și amenin­țător./ În față - Milostivul/ aprinde carul cu lacrimi/ calea se luminează/ țărâna s-a răcit și domolit/ de când răbdătoare m-așteaptă.” În tensiunea acestei poezii se resimte tensiunea lirică a Rugăciunii lui Octavian Goga, doar că poeta Mihaela Aionesei nu mai cono­tează social orientarea drumului, ci profund religios; singura orientare care eliberează și mântuiește este drumul spre Dumnezeu, un drum care deschide cerul de la capătul scării: „Răzbunător și răzvrătit/ rătăcește doar cel care nu vede/ cerul de la capătul scării./ Eu mă cutremur ca o turlă/ într-o zi de Duminică/ și urc să-mi astâmpăr/ setea de Oameni.”

Cerul de la capătul scării își refractă ideile în Urcăm Golgota, în care urcușul se conotează ca efort al ființei de a se spiritualiza, de a-și afla mântuirea: „Urcăm pe Dealul Crucii și soarta ni-i deplină/ cu suflete scăldate preaplin în lumină,/ noi încă știm iubirii să-i fim altar și harpă/ chiar dacă-n jurul nostru lumea-i aproape stearpă.”

E atâta iubire, în sensul acelui agapé care-i include în aura sentimentului pe toți oamenii, încât poeta alege, exercitându-și liberul arbitru, să dea glas, prin cuvânt, în plânsul pietrelor, acestei mari iubiri, optând să fie poetul care n-a ales tulburarea focului (sacru), ci doar împărtășirea lui, în înțelep­ciunea adevărului orfic: „n-am ales să tulbur focul/ am ales să fiu... poetul.” Alegând astfel, poeta aspiră, pentru ea și ceilalți, să atingă Raiul, nu atât să-l cucerească. A atinge Raiul echivalează cu eliberarea din colivia de lacrimi, suferin­ța fără transcen­-d­ență, care nu-și află sensul.

Urcușul treptelor se relevă ca suită de revelații care-i apropriază adevăruri esențiale. Ca Apostolul Pavel, imitându-i demersul, poeta scrie o Epistolă de mai, o scrisoare în care se dezvăluie în nuditatea adevărului de sine: „Nu mi-am dorit niciodată să fiu un bun comun. Sare de pus pe/ rănile lumii. Piperul zilelor voastre. Fade și monotone. Car­ne/ din carnea mea am dat. Fără tun. Sânge din sângele meu am/ vărsat fără să mă amenințe vreun tăiș de sabie sau coasă... (...)// Între spini am tăcut. Înfrânt. În lătratul timpului am îndurat”, adevăruri cu valoare aforistică, revelând o conduită: „Ceea ce nu vine de la sine nu se va obține cu forța”.

În miez de rugăciune, sufletul își află alinarea: „E un pic de Dumnezeu/ în sufletul meu...”, odată cu revelația marii iubiri divine: „În liniștea unui/ miez de rugăciune/ ca în brațele mamei/ mă arunc și mi-e bine.”

Poezie reflexivă, de adâncă medi­tație, cu inflexiuni și cutremurări ale conștiinței, centrată pe dimensiunea relației cu Dumnezeu, aceas­tă poezie mărturisește despre devotamentul căutării căii spre mântuire, căutare în care poeta Mihaela Aionesei se mărturisește cu absolută sinceritate.