Visând la o lume a binelui

Credința și dragostea sunt reperele lumii lui Viorel Dianu, ipoteză a discursului și destin, borne ale vieții între care are loc trecerea și pe-trecerea omului în lumea văzută, mitic, ca Valea Plângerii. Narațiunea vine ca o consecință a stării de spiritualitate la care ajunge scriitorul și pe care o ficționalizează în noul roman Cu credință și dragoste, lăsând ficțiunea să absoarbă și să generalizeze o experiență individuală capabilă de transcendere, capabilă, de asemenea, să ofere semne de recunoaștere și pentru alți semeni care au traversat/traversează același scenariu.

Prin credință și dragoste, experiența umană devine o inițiere, oferind șansa de a vedea, dincolo de lucruri, o altă lumină - lumina spiritului. Un anume optimism existențial învăluie ca o pelerină vrăjită faptele, întâmplările, evenimentele, însoțindu-le de cunoaștere și înțelegere, prin care omul se poate situa în afară și înăuntru, în lume și în sine.

Structurat în două părți, secvențiat pe capi­tole - cinci, prima parte, șapte, a doua, romanul Cu credință și dragoste include în narațiune elemente, toposuri situate pe linia de demarcație dintre denotație și conotație, semne ale unui real, dublat simbolic, mod al scriitorului de a sugera permanenta suprapunere a sacrului și profanului.

Lectura în registru simbolic este dirijată subtil de autor prin mottoul din Psalmul 50: „Doamne, buzele mele vei deschide și gura mea va vesti lauda Ta”. Cuvântul la care aspiră Viorel Dianu este cuvântul care construiește, cuvântul care relevă și, mai ales, revelează.

Personajul Pavel Craina, personajul în care Viorel Dianu se camuflează, schimbă des obrăzarul cu autorul. Nararea este, deopotrivă, auctorială și naratorială, în funcție de balansul dintre ficțiune și nonficțiune. Ficționalizarea biografiei merge până la completa absorbție a realului în ficțiune. La fel se întâmplă și cu simbolurile, dar pe traseul invers, de la conotativ la denotativ. Motive biblice, Schimbarea la Față, de exemplu, primul capitol al părții întâi, sunt conotate în real, translând semnificațiile de la epifania de pe Muntele Tabor la revelarea sacrului în profanul cotidian: reflectarea în oglindă. Această răsfrângere în oglinda timpului și a vârstelor relevă personajului schimbarea lui la față, degradarea fizică sub roata nemiloasă a trecerii. Privindu-se în oglindă, Pavel Craina se metamorfozează, mod epic de a integra fantasticul în real și de a sugera epifania la care omul are acces, dar pe care, spirit profan, nu o cuprinde, nici nu o înțelege în sacralitatea sa. Alte simboluri biblice intrate în tradiția creștinului - Săptămâna luminată, Vinerea Mare, Paștele, își dezvăluie luminile și înțelesurile în același balans al sacrului și profanului.

Narațiunea are ca fundal un timp istoric, cu vremuri recognoscibile prin sugestii temporale. Scriitura, însă, îndreaptă receptarea spre aura simbolică, încât timpul amprentat simbolic relevă semne ale unei realități mitice, sacre. Se poate recunoaște, în acest simbolism, credința scriitorului Viorel Dianu în realul, concretul realității sacre, adevăr pe care epicul îl învăluie în aura unei iubiri ce include toate ipostazele - eros, philia, storge, agapé, de la dragostea de oameni, de viață și de valorile ei până la absolutul iubirii christice.

Povestea relatată obiectiv, din perspectiva unui narator care face efortul impersonalizării, are propria cronologie, una a amintirii, astfel că narațiunea iese, uneori, din timpul real, cronologic, pentru a se întoarce, revelatoriu, în retrospective clarificatoare. Etapele destinului personajului sunt văzute într-un scenariu inițiatic. Apariția unei cărți, de exemplu, este asociată săptămânii luminate, căci profanul comunică, transtemporal, cu sacrul. Odiseea cărții și a omu­lui este dublată semnificant de odiseea christică a patimilor. Sau, invers, în planul ceremonialului, care reia, ritualic, odiseea christică, se răsfrânge odiseea omului în scenariul încercărilor vieții, fiecare avându-și propria golgotă.

Nu lipsește din această narație nici sugestia istoriei prezente, anul 2020 fiind recunoscut după detaliile referitoare la pandemie. Naratorul se situează într-un timp real, istoric, și într-unul al creației, atemporal, care răsfrânge și reține, fixându-le, umbrele vremurilor. Capitolul Să avem sus inimile introduce problematica restric­țiilor impuse de pandemie, conotate într-un scenariu apocaliptic, ca semne ale unui sfârșit, din moment ce restricțiile vizează, amenință libertăți fundamentale, precum libertatea de exprimare religioasă.

Romanul Cu credință și dragoste de Viorel Dianu, romanul care melanjează realul și fictivul, poartă semnele vremurilor, pe care le transcende prin scriitura care transfigurează și amprentează realitatea cu propria viziune epică.