Ziarul Lumina utilizează fişiere de tip cookie pentru a personaliza și îmbunătăți experiența ta pe Website-ul nostru. Te informăm că ne-am actualizat politicile pentru a integra în acestea și în activitatea curentă a Ziarului Lumina cele mai recente modificări propuse de Regulamentul (UE) 2016/679 privind protecția persoanelor fizice în ceea ce privește prelucrarea datelor cu caracter personal și privind libera circulație a acestor date. Înainte de a continua navigarea pe Website-ul nostru te rugăm să aloci timpul necesar pentru a citi și înțelege conținutul Politicii de Cookie. Prin continuarea navigării pe Website-ul nostru confirmi acceptarea utilizării fişierelor de tip cookie conform Politicii de Cookie. Nu uita totuși că poți modifica în orice moment setările acestor fişiere cookie urmând instrucțiunile din Politica de Cookie.
x
×
Acasa Educaţie și Cultură „Omul să fie nu numai o persoană, ci și o personalitate”

„Omul să fie nu numai o persoană, ci și o personalitate”

Galerie foto (1) Galerie foto (1) Educaţie și Cultură
Un articol de: Florin Micu - 18 Sep, 2016

Suntem, iată, la începutul unui alt an școlar. Putem să facem un exercițiu și să ne amintim cum trăiam începutul acestui eveniment, emoțiile, dar și speranțele, așteptările, dar și temerile față de ceea ce se numește școală. Când privim actuala generație de elevi, un sentiment ambivalent ne cuprinde: pe de o parte, avem un sentiment de compătimire și în special din cauza lipsei de cultură generală sau, mai corect spus, a unei culturi melting-pot, iar pe de altă parte, avem un sentiment de invidie, atunci când ne referim la posibilitățile informaționale și tehnologice de care dispun tinerii acum. Suntem, astăzi, într-un punct de cotitură în ceea ce privește relația dintre societate și școală.

Se pare că decidenții în materie de politici educaționale au în­țeles sau sunt pe cale să înțeleagă oportunitățile, dar mai ales riscurile societății tehnologizate în care trăim. Genera­ția „facebook” este o realitate, generație care a luat pe nepregătite societatea în ansamblul ei. Și astăzi sunt voci care atrag atenția asupra formei, dar mai ales a conținutului educației, asupra adaptării elevului la exi­gențele sociale, la sistemul de valori modern. Am putea spune că dintotdeauna școala s-a aflat în disonanță cu societatea, dar parcă niciodată distanța axiologică dintre acestea nu a fost așa de mare. Iată ce spunea savantul Simion Mehedinți acum 60 de ani: „În loc de a întări trupul și a împlini mintea, școala de azi schilodește copilul. Ca un râu care bate mereu în malul stâng, ea se ocupă mai toată vremea de jumătatea stângă a creierului: vorbe și iar vorbe, scris și iar scris... de la abecedar până la u­niversitate. Școala noastră de azi e arta de a privi lumea pe hârtie”. Trebuie să recunoaștem că, în materie de educație, realitatea este aceeași, chiar mai mult, atât socializarea prin mijloacele tehnologice, cât și edu­cația nonformală devenind vectori în dezvoltarea unui tip de personalitate a elevului în detrimentul educației formale. Școala are nevoie de o abordare umanistă a procesului educațional, căci există riscul unei scindări a personalității elevului, a unei dezorientări existențiale, a unei lipse de conștiință a sensului vieții. Simion Mehedinți vede omenia o trăsătură esențială în formarea și dezvoltarea perso­nalității. Dincolo de frumusețea semnificației lingvistice, omenia reprezintă un pas în calea progresului omenirii. Pentru filosofia pragmatică și tehnocentristă, dezvoltarea științei și a tehnicii reprezintă cel mai important semn al progresului, în timp ce omenia este esența personali­tății. Principala menire a școlii este să-l situeze pe copil în centrul activității umane, însă nu oricum, ci prin formarea caracterului, trăsătură a personalității care „nu este un dar, ci o sumă de deprinderi tari, dobândite prin muncă”.

„Creierul copilului nu e un cinematograf de imagini sau un fonograf de vorbe moarte”

Din punctul nostru de vedere, caracterul este cel mai important element în definirea personali­tății, fapt ce ne îndreptățește să spunem că este elementul esen­țial al unei reforme profunde a educației.
Prin urmare, un individ este cu atât mai valoros pentru el și pentru comunitate, cu cât acesta se implică activ în proiecte care să confere valoare și responsabilitate. Iată cum școala devine partenerul societății și avertizor în ceea ce privește anumite derapaje sociale sau morale. „Omul să fie nu numai o persoană, ci și o personalitate, al cărei suflet să aibă un caracter bine definit - unitar.” Formarea caracterului nu se poate face decât în con­cordanță cu activitățile specifice din cadrul familiei sau din cadrul comunității. De aceea sperăm că odată cu începutul anului școlar relația dintre școală și socie­tate/comunitate să contribuie cu adevărat la formarea elevilor în spiritul valorilor umane și nu doar al celor tehnice. Copilul are nevoie de îndrumare în munca depusă și, așa cum spunea marele pedagog Simion Mehedinți în cartea sa „Școala muncii - altă creștere”: „Când copilul este îndrumat mereu de părinți și de învățător a căpăta dragoste de muncă, fie muncă fizică, fie cea intelectuală, fie de o activitate socială (ajutorarea unui bătrân), atunci poți fi sigur că școala muncii a dat roade: creierul lui nu e un cinematograf de imagini sau un fonograf de vorbe moarte, ci un izvor de acțiune, în sensul cel mai deplin al omeniei”.

Fericirea ține de împlinirea unei nevoi relaționale sociale cu ceilalți și cu divinitatea

Am citit mai de mult un articol interesant care se intitula așa: „De ce americanii nu sunt fericiți?”, care are în vedere socie­tatea americană de dinainte de 1985 și cea de după. Titlul m-a uimit la început. De ce să se întâmple așa? Doar nivelul material acolo este ridicat, locuri de muncă sunt, posibilități de relaxare după serviciu, generoase. Înainte de anul menționat, americanii își cunoșteau vecinii, luau masa cu ei, își vizitau rudele. Exista o comuniune între familii, chiar dacă destul de restrânsă. Dar la un moment dat s-a produs o schimbare în defavoarea individului, a persoanei și în avantajul dezvoltării economice. Exi­gențele profesiei au sporit așa de rapid, încât întâlnirile care aveau loc odinioară nu se mai produceau nici măcar între membrii familiei. Dar cel mai mare rău era legat de resimțirea unei nevoi interioare de a comunica lucruri referitoare la dimensiunea spirituală. Această nevoie era stringentă. De ace­ea, cei mai mulți respondenți se considerau nefericiți, fiindcă ei identificau fericirea cu împlinirea unei nevoi relaționale sociale cu ceilalți și cu divinitatea.
De aceea e necesar să valorificăm cât de mult putem resursa educației religioase care există astăzi în școala românească. Trebuie să alegem: vrem să conservăm personalitatea și sănătatea sufletească și psihică a tineretului sau să urmărim doar un câștig financiar? Pentru că este posibilă și această variantă: să câștigi mult, dar să nu mai ai timp pentru bucuriile personale. Atunci te întrebi dacă a meritat. Aceste lucruri sunt cele care îi interesează pe tineri, astăzi. Dar se pare că nimeni nu îi ascultă. Ei au nevoie de a fi ascultați, de a pune probleme. Ar trebui ca institutele de cercetare să întreprindă studii, dar mi se pare că, folosind un termen din sport, am fost prinși în offside. Nu am fost și nu suntem pregătiți pentru astfel de provocări.
Un rol important în realizarea acestor deziderate îl constituie atitudinea societății asupra profesorilor, căci „acolo unde crește ceva, un formator face cât o mie de reformatori” (Horace Mann). Atâta vreme cât personalitatea profesorului nu este recunoscută la adevărata sa importanță socială, școala nu va contribui la progresul uman și tehnologic al societății. Școala trebuie să se constituie într-un mediu în care să se nască cu adevărat perso­nalități având conștiința timpurilor pe care le trăim. Pe de altă parte, profesorii au o datorie morală să-și cunoască elevii și, nu în ultimul rând, să le arate respect și dragoste.
Un profesor care nu-și cunoaș­te și nu-și iubește elevii, ci doar este un transmițător de infor­mație nu slujește paideii, ideii de educație prin cultură. O astfel de nevoie este cu atât mai importantă cu cât trăim într-o lume în care depersonalizarea, chiar dezumanizarea prin mijloace tehnice, face ravagii comportamentale și umane. De aici, im­portanța misiunii paideutice a profesorului contemporan.
E nevoie de o regândire a ceea ce dorim să formăm în școală, pe de o parte, și în societate, pe de altă parte. Aceasta nu se poate realiza fără o educație religioasă și morală serioasă. Educația religioasă pe care o primește elevul în cadrul orei de religie creează reperele corecte în funcție de care tânărul și adultul de mai târziu va judeca și acționa în societate. Dacă noi lăsăm gol acest spațiu interior și considerăm că dimensiunea religios-morală nu e necesară, vom avea surprize. Și nu dintre cele mai plăcute.