Când moartea vine sub chipul unei balene albastre

Opinia publică din România a aflat, de ceva vreme, despre existența în mediul online a unui nou joc, numit „Balena Albastră”. Apărut în spațiul rusesc, „Balena Albastră” a dus, după unele informații, chiar la sinuci­derea unor adolescenți sau la alte numeroase traume în rândul tinerilor. Și în România și Republica Moldova, presa a raportat cazuri de adoles­cenți care, după ce au jucat „Balena Albastră”, au ajuns să facă gesturi necugetate și periculoase. Pentru a înțe­lege acest fenomen deosebit și problemele pe care le ridică, am vorbit cu părintele conf. univ. dr. Radu Petre Mureșan, de la Facultatea de Teologie Ortodoxă din Buc­urești, expert în misio­logie și în studiul noilor mișcări religioase.

Pentru început, părinte profesor, ce ne puteți spune despre jocul „Balena Albastră”?

Recent, în spațiul virtual a apărut un joc care îi împinge pe adolescenți la sinucidere și care a făcut până acum 130 de victime în rândul tinerilor din Rusia și din alte țări ale spațiului ex-sovietic. Jocul numit „Balena Albas­tră” este destinat copiilor cu vârste între 11 şi 14 ani, aflați în perioada adolescenţei. Jocul în sine mizează pe o provocare psiholo­gică: tinerii interesați sunt invitați să adere la grupurile care promo­vează conceptul, apoi sunt contac­taţi imediat de „călăuze“. Ulterior, timp de 50 de zile, primesc câte o sarcină de îndeplinit, una mai sinistră decât alta: li se cere, de exemplu, să se automutileze pe antebraţ, unde să deseneze o balenă cu o lamă de bărbierit, să se trezească la ora 4:20 şi să vizioneze un film de groază sau să se plimbe, în echilibru, pe marginea unei clădiri. Realizarea fiecă­rei sarcini trebuie demonstrată prin fotografii sugestive. În ultima zi, sarcina jucătorului este să se sinucidă, astfel încât să învingă jocul. Prima victimă se pare că a fost o fată de 16 ani care s-a aruncat sub şinele unui tren şi care a surprins momentul într-un selfie. Într-un interviu pe care l-a acordat ziariștilor ruși, tânărul care a inventat jocul a recunoscut senin că îi împinge pe tineri la sinucidere. Șocant este motivul pentru care a conceput acest joc, și anume să curețe lumea de cei care fac rău societății. Deci, un joc în spațiul virtual, dar în care jucă­torul se sinucide real. Și acest deznodământ tragic se produce în urma unui program bine pus la punct, premeditat, de satanizare a persoanei care joacă. Este un joc diabolic pe care îl „câştigi” doar dacă te sinucizi.

Care sunt resorturile din spatele unui astfel de joc ce conduce la o isterie a sinuciderii, sau la o cultură a morții?

Prin această sintagmă, „cultu­ră a morții”, se înțelege orice crimă cultivată de societatea umană în numele drepturilor omului, orice se opune vieții, cum ar fi omorul de orice tip (genocidul, avortul, eutanasierea, sinuciderea volun­tară); mutilările și tortura fizică sau psihică, tot ceea ce aduce atingere demnității umane, cum ar fi condițiile neomenești de viață, deportarea, sclavia de orice fel, prostituția, traficul de persoane. La baza acestei „culturi a morții” se află „pierderea fricii de Dumnezeu” sau a simțirii lui Dumnezeu în societățile contemporane secularizate. Pierzând simțirea lui Dumnezeu, se pierd implicit sensul omului, demnitatea sa ca persoană și demnitatea vieții uma­ne. Dacă ar fi să dăm o defi­niție scurtă a „culturii morții”, am putea spune „a prezenta moartea drept viață”, pentru că, din nefericire, „cultura morții” nu e doar un concept, este cultura ce se vrea predominantă astăzi, este cultura care transformă persoana în obiect, cultura care este construită și se hrănește din iluzie, minciună și surogat, adică exact ceea ce este opus Vieții și Adevărului. Copiii și tinerii sunt cei mai amenințați să cadă în indiferență față de Dumnezeu și să se „hrănească” cu această „cultură a morții”, ei fiind și cei mai mari consumatori de internet. Biofizicianul dr. Virgiliu Gheorghe spunea, la un moment dat: „Nu cunosc nimic mai periculos pentru educaţia, pentru mintea şi sufletul unui copil decât jocurile pe calculator sau accesul necontrolat la televizor şi internet. Aceste mijloace lăsate pe mâna unui copil sunt mult mai periculoase decât chibriturile şi chiar decât o armă de foc”. Pornografia, violența și uciderea care se pro­movează prin filme sau jocuri sunt acte iraționale, cu potențial malefic de necontestat. Și atâta timp cât copiii „se împărtășesc din ele”, este foarte probabil ca demonii care sunt promovați prin acestea să se facă stăpâni pe mințile lor, iar violența virtuală să se mute, să se manifeste în lumea reală. Sunt cazuri, inclusiv la noi în țară, de copii dependenți de jocuri violente sau de filme de groază care și-au ucis părinții sau care ajung să nu mai prețuiască viața, să își pună capăt zilelor.

De ce adolescenții sunt mai predispuși la astfel de forme de manipulare?

Adolescenţa este o perioadă de schimbări intense, însoțite de presiuni sociale, școlare şi personale care generează angoasă şi anxietate. Unii tineri sunt preocupați de sexualitate, alții de felul cum arată, în timp ce alții se străduie să intre într-un grup și se confor­mează presiunii grupului doar pentru a nu ră­mâne un paria. General vorbind, tinerilor le lipseşte un sistem de valori bine definit, nu au modele. Sunt demotivaţi să realizeze ceva în viață prin eforturi proprii și sunt dependenţi de vizual, de tehnologie şi de internet, iar unii sunt împătimiți prin consumul de alcool, droguri, pornografie sau violență.

În acest context, se pot dezvolta ușor mentalități și chiar comportamente sinucigașe. Și acestea nu sunt neapărat apanajul celor care suferă de o labilitate sau chiar de depresie psihică, ci pot amenința și pe cei care trec prin crize personale punctuale și nu le pot depăși, pe cei care nu găsesc sensul vieții și au sentimentul inuti­lității, pe cei care trec prin dra­me familiale și se simt abandonați și pe toți cei care se simt singuri și marginalizați.

Aș invoca aici cuvintele unui gânditor francez pe care ni le aduce în atenție părintele Nicolae Steinhardt: „Dacă este alungată morala, alungată va fi și libertatea”. Cuvintele acestea s-ar cuveni să le fie de învățătură tinerilor care poate nu înțeleg de ce desfrâul și dezordinea sunt potrivnice libertății și de ce morala este o condiție esențială a existenței ei. Dacă omul este plin de patimi, atunci libertatea nu poate fi decât un câmp de exercitare a acestor patimi. Adevărata libertate o dobândim doar prin împărtășirea de Dumnezeu. Aceasta este o libertate care pornește din inimă și care se manifestă moral în exterior.

Ce caracterizează lumea virtuală și de ce ne dorim atât de mult să facem parte din ea?

Cu câțiva ani în urmă, o cu­noștință a încercat să mă convingă să-mi fac un cont de Facebook. La refuzul meu categoric mi-a spus: „Nu ai cont de Facebook, nu exiști!”. M-am gândit mult timp la această remarcă pentru că ea reflectă „crezul” unei întregi ge­nerații, generația „Facebook” sau „generația digitală”, pentru care mediul virtual este o a doua realitate. Și la o primă vedere nu e nimic rău să socializezi prin Facebook sau Twitter, mai ales atunci când este vorba să ții legătura cu persoane aflate la mare depărtare, cu care nu ai putea comunica altfel decât prin telefon.

În lumea virtuală putem construi noi identităţi și putem interacţiona cu ceilalți aşa cum nu am îndrăzni de fapt în viaţa reală. În profilul virtual putem să ne prezentăm vârsta, profesia, statutul social, pregătirea nu așa cum este în realitate, ci așa cum ne-am dori să fie. Practic, ne putem da o nouă identitate. Astfel, internetul este cumva scutul de protecție în fața problemelor cotidiene şi mai ales împotriva oamenilor. Comunicând virtual, ne ferim de anumite discuţii incomode, de anumiţi oameni pe care nu-i dorim în viaţa noastră. Lumea virtuală este o lume în care credem că ne depăşim fricile, sau în care nu există riscul să greșim, pentru că nu există practic eşec. Apoi, internetul pune la dispoziție informația gata preparată, care trebuie doar „înghițită”, și ne dă posibilitatea să fim conectați cu oricine în orice loc al lumii și în orice moment. Este o lume seducătoare, magică, pregătită să răspundă în parte nevoilor și dorin­țelor neîmplinite. Însă există pericolul ca această realitate virtuală să înlocuiască realitatea lumii în care trăim, a lumii firești, cu provocările și responsabilitățile ei, a relațiilor cu ceilalți oameni. Din experiența pastorală a întâlnirii cu tinerii în cadrul diverselor activități din parohie am constatat că este tot mai dificil pentru tineri de aceeași vârstă să relaționeze între ei, să găsească subiecte comune de discuție. Chiar și atunci când se află împreună sunt tot singuri, fiecare fiind preocupat să butoneze telefonul sau tableta lui, să răspundă la ultimele mesaje pe Facebook sau să-și facă un selfie, deși ar putea apela la cineva de lângă el să-i facă o fotografie. Practic, este vorba de o depen­dență de lumea virtuală care nu anunță nimic bun pentru viitor, iar nivelul educației și gradul tot mai scăzut de cultură nu ne dau speranțe că tinerii vor renunța la acest surogat virtual.

Ce putem face pentru a feri copiii și tinerii de influenţe atât de nefaste?

Ca părinte am învățat că este absolut necesar să ne preocupăm să le găsim copiilor noştri alternative, să încercăm să petrecem mai mult timp cu ei, să-i obişnuim cu lectura, cu plimbările. Mai presus de toate însă trebuie să-i familiarizăm cu lucrurile credin­ţei, cu Biserica, pentru a le asigura un echilibru sufletesc şi mental. Un copil care vine de mic în contact cu muzica de calitate, cu frumosul în artă, cu spiritul de competiție dintr-un sport va fi mai puțin dispus ca tânăr și apoi ca adult să prefere muzica zgomo­toasă, hidoșenia din filmele de groază sau să petreacă ore întregi în fața calculatorului. Ca profesor de misiologie consider că în fața acestei uriașe provocări a lumii virtuale și a culturii morții care o caracterizează trebuie să existe eforturi uriașe de informare față de acest subiect și de contracarare a acestor influențe nefaste. Așa cum am mai spus și cu alte ocazii, sunt lăudabile toate acele iniția­tive care se adresează copiilor și tinerilor din Biserică.

Cu tinerii care nu vin deloc la Biserică și chiar au o atitudine ostilă față de Biserică și de slujitorii ei, cum putem să găsim punți de comunicare?

Convingerea mea este că Biserica nu mai trebuie să aștepte tinerii să vină la ea, ci să iasă în întâmpinarea lor, să-i găsească acolo unde se află și să manifeste o deschidere totală pentru dialog. „Deformația profesională” mă duce imediat cu gândul la adepții diverselor culte și mișcări religioase care merg din casă în casă și se interesează direct de nevoile concrete ale unei persoane, fie ele spirituale sau materiale. Slujitorii Bisericii nu au motiv să se baricadeze într-o poziție defetistă, care este foarte confortabilă de altfel, dar nu aduce nici un folos misionar, ci e necesar să iasă în „politea”, în cetate, cu riscul de a fi supuși tirului unor întrebări incomode, de a fi luați peste picior, umiliți sau chiar batjocoriți. Sunt atâtea ocazii unde ne putem întâlni cu tinerii, și acestea nu se cuvin ratate.