Cine uită nu merită. Istoria deportaților basarabeni

O vedeam dimineața când plecam la școală. Cobora de la casa din deal pentru a face cumpărături în oraș. O salutam, iar ea îmi răspundea zâmbitoare și ochii ei senini îmi inspirau de fiecare dată pace. Înaltă, cu un fizic zdravăn, propriu mai degrabă femeilor de origine slavă, ea era doamna Iftode. Cât a trăit, n-am știut niciodată câtă suferință, câte neajunsuri îndurase în viața ei această femeie. Nu o cunoșteam pe numele de botez. Până în 1990 nu aflasem că venise din ­Basarabia în Urlați alături de părinții ei. O chema Larisa, dar copiii ei și cunoscuții îi ziceau așa cum obișnuiesc românii de peste Prut să dea ­un nume scurt, de alint, celor dragi, Lera.

„Cine uită, nu merită", spunea la începutul secolului trecut marele istoric Nicolae Iorga. Ca să recuperez ceva din ignoranța mea mi-am luat reportofonul și aparatul de fotografiat ca să descopăr în casa Grațielei David, fiica Larisei Iftode, mărturia unei lumi nebănuite, o lume care, poate, pentru cei născuți după 1990, se află la ani-lumină depărtare de ei. Și totuși, adevărul este altul. Nu au trecut decât 78 de ani de la acele evenimente tragice în urma cărora vecinii de la est au rupt Basarabia din trupul României.

Anexarea de către URSS a acestei provincii românești în iunie 1940 rămâne o pagină neagră în cartea istoriei noastre națio­nale. Ceea ce a urmat pentru populația românească din teritoriul ocupat de forțele militare sovietice nu poate fi povestit decât cu lacrimile înnodate-n barbă. Pentru că istoria Basarabiei de după război a fost una cruntă, așa cum o surprinde în puține cuvinte și scriitorul născut în stânga Prutului, academicianul Nicolae Dabija: „În urma înțelegerilor secrete dintre Hitler și Stalin, nouă, românilor, ni s-a furat țara. Ne-am pomenit peste noapte în alt stat, fără să plecăm de acasă". Povestea refugiaților basarabeni este una care merită cunoscută, iar cea a Larisei Iftode, cu atât mai mult.

„Semăn bomboane ca să răsară pomișori cu multe dulciuri!"

Lera sau Larisa Babin (prin căsătorie Iftode) s-a născut de Mărțișor, în anul 1924, într-o localitate din județul Hotin, Cerlena Mare. Basarabia, pământ românesc, dar aflat din 1812 sub stăpânire rusească, se bucura în sfârșit de revenirea acasă, alături de ţara-mamă. Părinții ei, Haralampie și Solomia, au ales ca naș de botez pentru fata lor un preot, un personaj cu o slujire pastorală admirabilă, foarte cunoscut spre sfârșitul vieții lui, părintele Nicanor Lemne. Legătura Lerei cu nașul ei nu s-a întrerupt niciodată. Părintele Nicanor nu uita să trimită cu ocazia marilor sărbători creștine un semn finei lui. Fiica Lerei păstrează până acum felicitările de Paști sau de Crăciun pe care nașul atent le expedia cu multă dragoste la Urlați, ultima destinație a familiei Iftode în periplul ei parcă interminabil. Însă nici ea nu rămânea datoare și îl vizita pe părintele Nicanor la parohia sa din Siliștea Snagovului.

Copilăria Lerei în România Mare a fost una fericită. Fetița era foarte darnică. Bunicul ei avea un mic magazin, o prăvălie cum se spunea pe atunci, de unde se puteau cumpăra alimente și alte lucruri necesare în gospodărie. Lera mergea și golea cutia unde bunelul ei, Petru, ținea bomboanele. Ea le împărțea tuturor copiilor pe care-i întâlnea, păstrând câteva și pentru sine. Odată, bunicii au surprins-o cu buzunarele pline de bomboane mergând și îngropându-le în grădină. Atunci când au întrebat-o ce face, Larisa a răspuns simplu: „Semăn bomboane ca să răsară pomișori din care vom culege mai multe dulciuri!"

Anii au trecut, Larisa a mers la școală, a intrat la Liceul „Iulia Hasdeu" din Hotin. Când începuse războiul, ea împlinise 16 ani.

Calvarul deportării

Pentru a supraviețui, Larisa Babin (care între timp se căsătorise cu Dumitru Iftode) și părinții ei, Haralampie și Solomia, s-au refugiat în timpul războiului din Basarabia în Bucovina de Nord, la Cernăuți. Era după 1940. Moldova din stânga Prutului intrase sub ocupație sovietică. „Voiau să-i ducă cu trenul pe toți în Siberia fiindcă erau români, dar băbuța (bunica mea) Solomia și-a dat seama de pericol, cineva le dezvăluise destinația finală. Au sărit din tren. Au dormit în noroi și în frig. S-au descurcat fiindcă bunica mea știa bine rusește", povestește cu lacrimi în ochi Grațiela Iftode, fiica Larisei. Soțul Larisei era jandarm, român din dreapta Prutului, din Botoșani. Îl luaseră nemții prizonier de război, dar soția lui, deși era terorizată de ruși săptămânal să divulge unde se află soțul ei, nu s-a lăsat și a reușit să-l aducă înapoi prin intermediul celor de la Crucea Roșie.

În fuga lor spre țară, speriați, au ajuns la Gura Putilei, localitate din raionul Cernăuți, au trecut granița, stabilindu-se pentru o vreme în județul Suceava. Au avut mai multe domicilii în zonă. Au stat pe rând în Straja, Marginea, Vicovul de Sus, Rădăuți. „Au trăit ani de chin, de foame inimaginabilă. Dădeai o găină pentru o sită de mălai", poveștește fiica Larisei. Calvarul celor două familii, Babin și Iftode, era însă departe de a se termina, deși războiul luase sfârșit. Au încercat să se stabilească în Banat, dar autoritățile comuniste din România nu le-au permis acest lucru și sarabanda preumblărilor prin țară a continuat.

Lacrimile Grațielei nu contenesc. Născută în 1948 la Straja, ea a trebuit să se despartă de părinții care locuiau la Bozovici, iar mai apoi, la Birda, în Timiș, și să învețe clasele primare la Reșița, în județul Caraș-Severin. „Părinții mei și mulți bănățeni au fost încărcați într-o noapte în camioane și aduși în Bărăgan. Au fost lăsați în câmp. Nu era nimic altceva decât câmpul gol, unde vântul se juca prin ciulini. Nu știau unde se află. Erau deportați în Viișoara, un cătun în Ialomița, și siliți să lucreze la orezărie. Orezăriile aveau un sistem de irigații foarte bine pus la punct. Depor­tații erau păziți de jandarmi călare. Oamenii locuiau în condiții foarte sărăcăcioase, iar basarabenii nu aveau voie să primească pe nimeni dintre rudele lor refugiate și ele în România. Stăteau în bordeie. Mama și tatăl meu reușiseră din 1951 să se mute în Prahova, la Urlați, un orășel aflat într-o mică depresiune pe malul Cricovului Sărat. Bunicii din partea mamei rămăseseră în Ialomița."

Pentru identitatea lor erau în stare să-și dea viața

Plecată de la Reșița, Grațiela s-a întors la familia sa. Într-o zi, tatăl ei a vrut totuși să-și viziteze socrii pentru a le duce pâine. Totul a avut loc noaptea din cauza comuniștilor. Au trecut Ialomița într-un mod ingenios, cu ajutorul unei tiroliene rudimentare și au ajuns la Haralampie și Solomia. „Era în vacanța de vară. Terminasem clasa a II-a când i-am vizitat pe buneii mei la Viișoara. Stăteau în niște bordeie ca vai de lume. Ei, care în Basarabia aveau propria lor prăvălie, ajunseseră oropsiții sorții, niște oameni care așteptau să mănânce pâine căpătată de la alții. Dar în iadul acela era ceva care pe mine, copil fiind, mă fascina. Pepenăriile. Câmpuri nesfârșite de pepeni. Bunicii îi alegeau pe cei care puteau intra în găleata fântânii și îi lăsau ușor în apa ca gheața a puțului ca să se răcorească. Pepenele dulce și rece în arșița verii era un deliciu", își amintește Grațiela.

Atunci când vremea rea le strica bordeiele în care intrau nestingherite ploaia și vântul, basarabenii aveau o singură grijă, aceea ca actele lor cu care veniseră din locurile natale să nu se deterioreze. Țineau la ele aproape mai mult decât la viața lor fiindcă vorbeau despre cine erau ei cu adevărat. Când veneau inundațiile sau zăpezile mari, moș Haralampie își punea documentele într-o punguță de nailon legată strâns la gură și se suia în dudul din apropierea bordeiului, aninând-o de creanga cea mai înaltă din copac. Așa și-au păstrat identitatea.

Iernile în Bărăgan erau aspre. Bunicul îi povestea cum, odată, au venit cu elicopterul și le-au lăsat apă pe frânghie fiindcă erau total izolați de restul lumii.

E uimitor cum autoritățile de atunci puteau dispune de viața celor pe care-i conduceau. Fiindcă părinții Larisei au primit printr-un decret semnat de Gheorghe Gheorghiu-Dej alt domiciliu, în Slobozia, unde tuturor basarabenilor li s-a dat să locuiască pe o stradă la periferia municipiului, numită 23 August, unde au și murit.

Copiii Lerei

Casa Grațielei David este un muzeu în toată regula. Aici poți găsi icoane pe sticlă și pe lemn, cărți vechi, măști realizate pe pânză de sac, dar și sculpturi de înaltă expresivitate, albume cu fotografii ale unor oameni celebri care au vizitat de-a lungul secolului trecut Urlațiul.

Mare parte din lucrările de artă de aici aparțin Larisei Iftode, dar același apartament adăpos­tește opere ale fiului ei cel mai mic, sculptorul și pictorul Nicu Iftode. Căci am uitat să vă povestesc măcar puțin despre copiii Larisei Iftode: Grațiela, Radu și Nicu.

Fiica cea mare, care împlinește anul acesta 70 de primăveri, a moștenit de la mama ei talentul artistic și a ocupat funcția de director al Casei de Cultură din Urlați până la pensionare. Radu a ales alt drum și a urmat Facultatea de Medicină Veterinară. Dar cel căruia Lera i-a împărtășit din plin harul de a picta și de a ciopli lemnul a fost Nicu.

Cine privește crucifixele realizate de el nu poate rămâne impasibil. Hristos pe cruce în viziunea lui este Unul care trăiește suferința la gradul absolut, dar chipul Lui absoarbe această durere și nu lasă privitorului ima­ginea dezolantă a unui învins, a unui neputincios, ci a Cuiva puternic, care asumă moartea din prea marea Lui iubire față de om.

Ucenic al unui artist arădean care a făcut carieră în epocă, sculp­torul Nicolae Kruch, Nicu a lucrat și la pictarea bisericii din satul oltean Polovragi. Bustul lui Vodă-Brâncoveanu de la liceul cu același nume din Urlați îi aparține.

Copiii Lerei au moștenit toate aceste daruri de la mama lor, ea însăși pictoriță și sculptoriță. Majoritatea creațiilor sale se găsesc în colecții particulare din România, SUA, Olanda sau Anglia.

Larisa Iftode a trăit 92 de ani. La bătrânețe, în fiecare dimi­neață, pentru că nu mai vedea bine, punea pe unul din copii sau pe nepoți să-i citească din doi poeți: Grigore Vieru și Omar Khayyam. Îi plăceau nespus de mult versurile marelui poet arab: „Ce zi frumoasă-i astăzi! Și cât de blând zefirul!/ În rouă-și spală fața aprinsă trandafirul./ Privighetoarea-i spune în grai străvechi și sfânt:/ Îmbată-te tot timpul de-arome și de cânt."

Așa a trăit femeia pe care o întâlneam dimineața și care-mi bucura cu zâmbetul ei sufletul de copil. Cu fața spre frumos, spre lumină, spre bunătate. Deși în viața ei de 92 de ani a străbătut întuneric mult și chinuri adânci. În caietul pe care fiica sa îl păstrează cu grijă, intitulat „Visele mele", primele cuvinte scrise de Larisa Iftode sună ca un testament pentru noi, cei de astăzi: „Aș vrea ca toată lumea să înțeleagă că poți depăși orice greutate printr-o credință adevărată".