Mărturii și file de istorie din vremuri de prigoană (III)

Citeşte şi: Mărturii și file de istorie din vremuri de prigoană             

                Mărturii și file de istorie din vremuri de prigoană (II)

Cu tenacitatea şi curajul bine cunoscut, vrednicul de po­me­nire Patriarh Justinian Marina i‑a îndemnat întotdeauna pe monahi și monahii să nu se resemneze în faţa potrivniciilor vremii. Le‑a dat permanent îndrumări celor vizaţi de Decretul 410 cum să‑şi argumenteze rămânerea în mănăstire, invocând sănătatea precară, îngrijirea monahiilor vârstnice şi suferinde şi întreţinerea ucenicelor. Autorităţile au ignorat aceste motivări şi au hotărât scoaterea forţată din mănăstire a unora dintre vieţuitoare. În anii următori, principala preocupare a Patriarhului Justinian a fost salvarea cât mai multor mănăstiri.

Determinarea de a salva cât mai multe mănăstiri, dârzenia, intransigenţa, dar şi ingeniozitatea în a motiva necesitatea menţinerii unor aşezăminte monahale ne sunt dezvăluite de o sursă a Securităţii, care relatează că, în ziua de 14 octombrie 1960, însoţindu‑l pe Patriarh într‑o vizită la Mănăstirea Samurcăşeşti‑Ciorogârla, de hramul aşezământului (Sfânta Cuvioasă Parascheva), Patriarhul Justinian a spus răspicat: „Când în ţară nu va mai rămâne nici o mănăstire, atunci voi desfiinţa şi eu Ciorogârla şi Ghighiu. Aceste două mănăstiri trebuie să rămână în fiinţă. Trebuie să avem şi aici câteva mănăstiri frumoase, bine organizate, ca să am ce arăta şi eu străinilor care ne vizitează ţara…”

În baza rapoartelor primite din teritoriu, la 21 noiembrie 1963, Securitatea întocmea un raport‑sinteză cu privire la aplicarea Decretului 410∕1959. Despre Arhiepiscopia Bucureştilor se spunea:„Fără o justificare, Arhiepiscopia Bucureşti[lor] nu a exclus din viaţa călugărească cele 254 de elemente din mănăstirile Pasărea, Ţigăneşti, Ciorogârla şi Ghighiu, deşi nu îndeplinesc această condiţie. Cazuri similare sunt şi în mănăstirile din cadrul Mitropoliei Olteniei şi Episcopiei Râmnicului şi Argeşului.”

În rândurile de mai sus am încercat să surprindem cum a fost aplicat nedreptul Decret 410 și am remarcat câteva aspecte ale realităților din Arhiepiscopia Bucureștilor, evidențiind împrejurările şi persoanele care au reuşit să mai atenueze efectele păgubitoare ale deciziei sistemului totalitar privitoare la viaţa monahală ortodoxă.

Din dorinţa ca aceste frământări să rămână în memoria generaţiilor viitoare, prezentăm în cele ce urmează câteva dintre mărturiile călugăriţelor Arhiepiscopiei Bucureștilor care au trecut prin focul încercărilor.

Mărturisirea stavroforei Pelaghia Tudor, proinstareța Mănăstirii Ghighiu

„În anul 1952, când s‑a transformat mănăstirea de călugări în mănăstire de călugăriţe, vrednicul de pomenire Patriarh Justinian Marina a adus câteva monahii basarabence refugiate de la Mănăstirea Ţigăneşti, stareţă fiind monahia Tamara Oleinic. În anul 1955, la 1 aprilie, am fost numită stareţă şi atunci mănăstirea număra şapte vieţuitoare. În anul 1959, când s‑a dat Decretul 410, erau 40 de vieţuitoare şi toate erau tinere, pentru că am primit mult tineret şi am făcut multe călugării, am făcut şcoală monahală, ateliere şi chilii.

Îmi vine greu să povestesc cum a fost atunci. A fost ceva groaznic, de care nu vreau să‑mi aduc aminte. A fost o perioadă mai lungă, din anul 1958, când se cereau de la Culte, foarte des, tabele cu personalul mănăstirii: nume, vârstă, când s‑a călugărit, studii, toate datele personale. Făceam mereu tabele şi le trimiteam la Bucureşti. De asemenea, s‑a dat un ordin prin care se cerea ca la cea mai mică abatere a vreuneia din vieţuitoare să se trimită raport la Arhiepiscopie pentru a fi dată afară din mănăstire. La mine nu a fost cazul. Toate acestea ne făceau să credem că nu va fi ceva bun pe mai departe.

Am fost chemate la Patriarhie toate stareţele şi PS Teoctist ne‑a prezentat ordinul şi tabelul cu cele care trebuiau să plece: tot personalul sub 50 de ani care nu avea şcoală monahală sau seminarul. Ordinul trebuia să se execute într‑o săptămână şi fără prea multă tulburare.

Ajunsă acasă şi văzând tabelul, mi‑a venit rău pentru faptul că trebuiau să plece 30 din 40 de vieţuitoare. Rămâneam cu cele bătrâne şi cu cele bolnave. A doua zi trebuia să citesc ordinul şi lista cu cele care trebuiau să părăsească mănăstirea în faţa soborului. A fost o noapte cumplită. Dimineaţa albisem. Toate firele de păr din cap erau albe ca neaua.

A fost o jale de neînchipuit. Ele plângeau şi eu plângeam cu ele. Li se ofereau toate condiţiile ca să plece. Dacă doreau să se angajeze în Bucureşti, le făcea buletin de Bucureşti. De la Patriarhie s‑a dat la fiecare un ajutor de 700 de lei şi un pat de fier cu saltea şi aşternut. Unele s‑au dus acasă la părinţi, altele şi‑au luat serviciu, cele mai în vârstă s‑au dus ca îngrijitoare pe la biserici, într‑o săptămână trebuia să se împlinească ordinul.

Zilnic venea de la partid un inspector, tovarăşul Matei, la diferite ore, să cerceteze dacă au plecat toate. Îi trimitea pe cei mai înrăiţi. Tovarăşul Matei voia cu orice chip să ne dea afară pe mine şi pe maica Lavrentia. Bătea cu pumnul în masă şi zicea: «Trebuie să pleci!». Am răspuns: «Cine m‑a adus să‑mi spună să plec».

M‑am dus cu maica Lavrentia la Patriarhie plângând şi Preafericitul Justinian a dat un telefon şi a spus: «Eu sunt stareţ acolo şi ea pe mine mă reprezintă. Eu am pus‑o stareţă». Tovarăşul Matei a fost schimbat şi a venit altul, tovarăşul Dănescu, care era secretarul lui Matei, tot aşa de înrăit. Venea zilnic să vadă dacă a rămas vreuna în mănăstire.

Comuniştii voiau să distrugă Mănăstirea Ghighiu. Mereu cereau s‑o desfiinţeze. Nu ştiu de ce! Preafericitul s‑a opus însă şi le‑a dat Mănăstirea Zamfira şi Schitul Pissiota, care era sub conducerea Mănăstirii Ghighiu. După câţiva ani, eram cu maica Lavrentia la Protoierie şi m‑am întâlnit cu tovarăşul Dănescu. Nu‑i venea să creadă că mai suntem în Mănăstirea Ghighiu.

Tot în cadrul ordinului, trebuia ca toate cele în vârstă şi bolnave să meargă la Mănăstirea Viforâta, unde se înfiinţase un cămin pentru călugăriţe bătrâne şi bolnave, iar la Mănăstirea Dea­lu, călugării şi preoţii bătrâni. Nu le primea decât pe cele care aveau pensie şi le lua jumătate din ea. Am avut o maică care nu avea pensie şi i‑am plătit de la mănăstire întreţinerea. De la noi s‑au dus la Mănăstirea Viforâta trei monahii. După decret am mai rămas şapte vieţuitoare.

În 25 februarie 1958, a fost adusă icoana Maicii Domnului făcătoare de minuni şi, în noiembrie acelaşi an, s‑au făcut sfinţirea bisericii mari şi inaugurarea întregului complex de chilii care se văd acum în mănăstire, mai puţin latura de nord, care s‑a construit după 1990.

Când a venit decretul, complexul de chilii era gata. Obştea era întemeiată. Preafericitul Justinian ţinea foarte mult la mănăstirea noastră.

Schitul Pissiota s‑a desfiinţat imediat după decret. S‑a predat inventarul schitului Mănăstirii Ghighiu şi personalul puţin a fost adus, de asemenea, aici, iar biserica a fost dată în grija preotului satului. În vara anului 1962, au fost aduse la Mănăstirea Ghighiu monahiile care mai rămăseseră în urma decretului în Mănăstirea Zamfira: trei tinere şi câteva bătrâne.

Nu era nici o îngăduinţă în împlinirea ordinului. Cele tinere şi bolnave trebuiau să prezinte certificat de la medic. Dintre acestea, două au rămas în mănăstire, una avea probleme grave cu vederea, iar alta avea tuberculoză. Maica Domnina, de la Mănăstirea Zamfira, avea 49 de ani şi a trebuit să plece. A lucrat un an la Spitalul din Azuga, apoi s‑a întors în mănăstire lângă ucenice, care erau mai tinere, dar absolviseră școala monahală. ­Puţine dintre cele care au plecat în urma decretului, la timpul rânduit de Dumnezeu, au revenit în mănăstire.

Au fost ani grei şi numai Maica Domnului ne‑a ocrotit. A fost o minune că am rezistat.”

Mărturia monahiei Marta

„A venit ordinul şi am plecat. N‑am vrut să mă duc la părinţi. Am lucrat ca zilier la cules de fructe, apoi la cantina preoţească de la Techirghiol şi apoi la cantina studenţească de la Facultatea de Teologie din Bucureşti timp de 22 de ani, de unde am ieşit la pensie. Mă duceam la Patriarhie la slujbe. În anul 2000, am venit să o îngrijesc pe sora mea, care, în urma decretului, a rămas în mănăstire, fiind bolnavă de tuberculoză (într‑o noapte a dat afară un lighean de sânge, credeam că moare). Sora mea s‑a prăpădit şi eu am rămas în mănăstire. În anul 2009 m‑am călugărit.”

Mărturia monahiei Maxenţia

„A fost jale mare. Câte lacrimi am vărsat atunci! La Mănăstirea Zamfira, din 120 am rămas 40. Ne‑a chemat maica stareţă şi ne‑a spus că într‑o lună trebuie să părăsim mănăstirea. Să aşteptăm noi ordine. Cele care erau pe tabel au plecat în scurt timp, pe cele bătrâne şi bolnave a venit maşina Patriarhiei şi le‑a dus la Mănăstirea Viforâta. Erau multe care aveau peste 40 de ani şi au fost nevoite să plece. Maica Domnina avea 49 de ani şi a plecat. Cele care am rămas am stat în mare tensiune doi ani. Trebuia să părăsim mănăstirea definitiv. În anul 1962, Mănăstirea Zamfira s‑a închis şi ne‑a dus la Mănăstirea Ghighiu. Eram numai trei tinere, eu eram cea mai mică, aveam 20 de ani, restul până la 40 erau bătrâne. A fost foarte greu. Un an nu am mâncat pâine, nu aveam nici un ban. Lucram cu ziua la serele din Tătărani şi ne plătea prost.”