Paul Valentin Ștefanovici, veteranul de o vârstă cu Unirea

Sfinţirea caselor credincioşilor cu Agheasma Mare, la praznicul Bobotezei, a prilejuit, la începutul acestui An Centenar, bucuria întâlnirii cu domnul colonel Paul Valentin Ştefanovici, combatant în cadrul Campaniei Armatei Române de la Stalingrad. Despre faptele de vitejie ale domniei sale dă mărturie însuși reputatul istoric și jurnalist al postului german de televiziune ZDF, Guido Knopp, în cartea sa „Stalingrad, Das Drama”.

Domnule colonel Stefanovici, vorbiți-ne despre copilăria și tinerețea dvs., dinainte de a ajunge pe frontul de est.

Sunt născut odată cu Unirea din 1918, la 9 februarie, în comuna Potelu, județul Romanați. Mama era româncă din Amărăști, o comună de lângă Bechet, tata era sârb, comandant de vas pe Dunăre. S-au cunoscut în portul Bechet, mama l-a plăcut mult fiindcă era un instrumentist desăvârșit și o fire veselă. Făcea comerț cu cherestea acum 100 de ani. Deși mama fusese promisă de către părinți unui bulgar, Malkov, au anulat înțelegerea. Am copilărit în Romanați, pe urmă am făcut Școala „Ion Heliade Rădulescu” la Craiova, iar mai apoi Colegiul „Frații Buzești” din Cetatea Băniei. După liceu am urmat Școala superioară de comerț. Îmi doream să ajung consul, învățam limba franceză - mama a făcut în acest scop un pension în Craiova, avea avere.
De la comerț exterior am primit ordin de chemare. Începuseră concentrările în armată. M-au repartizat la Regimentul I Dorobanți Dolj, Craiova. De acolo m-au trimis la Școala Militară de la Ploiești. Am făcut Școala Militară, după aceea au venit concentrările, când România a trebuit să cedeze ungurilor Ardealul de Nord. Eu am fost mobilizat pe graniță, la Oradea, la Valea lui Mihai, acolo era concentrat Regimentul 1 Dolj, până când ne-a venit ordin să plecăm și să cedăm Ardealul. Am fost toți contrariați, aveam cartușe de război. Cum, domnule, nu luptăm?, toţi ostașii: nu luptăm???

Am plecat către Cluj, ca să ajungem la Feleac, unde se termina teritoriul cedat. Ne-a adunat colonelul și ne-a ținut o conferință noaptea. Au început geamurile să pârâie, să se spargă. Oamenii aruncau cu pietre în noi. Românii noștri au zis: de ce nu luptați? I-am prins pe oameni, dar nu le-am făcut nimic. Aveau oamenii dreptate! Pe manșeta ziarului „Adevărul” din zilele acelea scria: „Dreptate, ochii care plâng te caută!”

Eram călare când am intrat în Cluj. Am smuls cocardele cu steagul unguresc de pe clădiri și i le-am trimis mamei la Craiova. Începea măcelul în Cluj. Interveniți! N-aveți voie! Au venit oamenii, a venit factorul poștal, ne implorau să intervenim. Nimic. N-aveam voie! Am ajuns în Dealul Feleacului, ungurii intraseră deja acolo, au omorât mulți oameni.

Povestiți-ne, vă rog, despre întâmplările la care ați fost martor pe frontul de est în timpul celui de-al Doilea Război Mondial.

Din Ardeal am fost mobilizați pe linia Ivești-Tecuci, lângă Siret, am înaintat apoi spre Prut când am primit ordin: Ostași, vă ordon: treceți Prutul! Am plecat la Prut, am trecut apoi Nistrul, mergând până la Odessa. S-a luptat mult în Basarabia, în Transnistria, au căzut foarte mulți. Când am trecut Nistrul către Odessa, am văzut coloana de civili luați prizonieri. Era câte un soldat german în față și altul în spate. Dacă ieșeau din rând, nemții îi împușcau imediat, nu aveau voie să iasă din rând. Am trăit clipele astea nenorocite! Ne-au nenorocit în Basarabia, am trecut la nord de Odessa și am sosit la Bug. Am ocupat Nikolaev ziua, iar seara am cantonat în oraș. Habar n-aveam de limba rusă, ne-a chemat colonelul și ne-a dat ordin: aveți grijă că sunt partizani! Pe bună dreptate, erau oamenii lor, era țara lor. Am trecut mai departe și am ajuns la Harkov. Pe lângă Harkov, există o localitate, Lozovaia, pe care am ocupat-o ziua. Noaptea dormeam. Auzeam partizanii ruși din căruțe. Îmbrăcați în haine românești dădeau foc la coșurile de la case, ăsta era semnalul că s-a ocupat porțiunea aceea de către partizani.

Aveam pistolul la mine când văd, cu locotenentul Bucea, o mașină cu 3 ruși în ea. Bucea a zis să tragem, dar i-am zis că au să-i împuște nemții. Ne-am dus în casă la gazdă și am întrebat cine era. Ne-a spus că era mareșalul Timoshenko, venise să vadă cum s-a luptat. Dacă trăgeam în ei, aș fi fost spânzurat. A fost cel mai mare noroc pe care l-am avut în viața mea.

Am trecut Donețul și am ajuns la Izyum trecând printr-o pădure deasă. Am ocupat Izyum și pădurea. Acela a fost un moment de neplăcere totală pentru că rușii au contraatacat și erau să ne bage cu totul în apă. Comandantul nostru, colonelul Angelescu, a pus mâna pe o bâtă luată din pădure și urla și așa am făcut și noi. Rușii au crezut că e o capcană, s-au speriat și au fugit. Am trecut Donul și am ajuns la Zimnitskaya. Am întrebat: Unde mergem? Mergem către Volga, ordin către Volga. Orice întâlnim să împușcăm, ăsta era ordinul de la nemți. De la Zimnitskaya am trecut către Stalingrad, erau două râuri acolo: Aksay și Temernik, pe care trebuia să le trecem. Am trecut râurile și am ajuns la Tinguta. Tinguta era o localitate cu gară în stepa calmucă, în care veneau trenuri încărcate cu diverse alimente pentru ruși, dar pe care le-am rechizi­ționat noi. De la Tinguta am ­înaintat spre periferia Stalingradului. Eu făceam parte din Divizia a II-a Infanterie de la Craiova, mai la nord era Divizia a 4-a și Divizia a 20-a care formau Corpul 6 Armată, axat să ocupe sudul Stalingradului. Dar sudul Stalingradului nu a fost ocupat. Acolo, lângă Stalingrad, era o baltă, o mlaștină, îi zicea Zaza. Avioanele rusești treceau pe deasupra ei. Eram murdari și ne spălam rufele în apă, apoi le întindeam pe mal la soare. Avioanele rusești au fotografiat rufele și știau unde se află linia noastră și exact acolo aruncau proiectile.

Era Jukov, comandantul Armatei a 4-a a rușilor de la Stalingrad. Nemții trecând cu tancurile nu mai aveau mijloace de locomoție liberă pentru tancuri. Rușii au bombardat toate clădirile mari situate pe arterele principale, pentru ca tancurile nemților să nu mai poată să meargă, și așa a și fost. Rușii aveau lunetiști. Ai noștri, săracii, luptau cu brațul, cu mâna, cu mâinile astea am luptat noi și cu grenadele acelea împotriva tancurilor și pistoalelor cu lunetă rusești. Eu aveam niște grenade date de nemți, cu mâner de lemn, declanșai și le aruncai. Cu grenadele contra tancului ce faci? Deodată m-am trezit cu tancul lângă mine. Am pus mâna pe tanc, era cald. Pe Durlănescu l-a prins de pulpa mantalei pe șenile și l-a făcut tancul zob. Când am văzut asta, am aruncat mantaua și am fugit.

Mareșalul Antonescu urma să preia întreaga comandă a Armatei de Sud. N-a mai apucat să ia nimic. Ne-am trezit cu 500 de tancuri, noi aruncam cu grenade, tunul nu mai mergea. Mai aveam 8 inși la poziții lângă mine, nu mai aveam oameni, nu mai aveam muniție, nemții nu ne mai dădeau pistoale. Noi am avut pistoale mitralieră luate de la ruși, din alea cu roată, cu alea trăgeam, domnule. Acolo mergea așa, ori îi omoram noi, ori ne omorau ei.

În timpul ăsta primim de la comandament o înștiințare. La Kletskaya, o localitate situată în Cotul Donului și ocupată de români și nemți, se dădeau bătălii strașnice. Rușii țineau cu dinții de acest punct. Ne informa că rușii înaintează către vest, că i-au respins pe români, pe italieni și pe maghiari și înaintează spre vest ca să cadă în spatele Armatei Române, în spatele Armatei a 4-a de români, să cadă toată armata la ruși. Regretabil că ai noștri n-au fost informați că rușii pregătesc ofensiva asta. Ne-am retras înspre Kotelnikovo, unde era o gară mare. Ne-am rupt epoleții pentru că rușii te împușcau imediat dacă auzeau că ești ofițer. Noi mergeam pe lângă calea ferată; știam că rușii ne așteaptă să ne omoare la Kotelnikovo. Aveau armată multă. În partea stângă a gării Kotelnikovo, erau două clădiri mari, înalte de 10 metri, pline cu soldați români care urlau teribil. Era iarnă. Unde să te duci? N-aveam busolă, n-aveam nimic. Doar calea ferată despre care știam că merge la Rostov. Găseai arme câte voiai. Am deschis cu un camarad, cu patul armei, drugul acela de lemn și au ieșit soldații români, erau vreo 300 de oameni, fugeau care încotro. N-am putut să-i oprim să nu fugă către Volga. Noi am ajuns înainte de Rostov, am găsit o platformă de tren și un ciolovec acolo. S-a umplut platforma de români. Mergea la Rostov, la Don. Cred că ne-a dus vreo 2 km, până a oprit la o casă, ca să ia apă pentru locomotivă. Am plecat mai departe când au început să tragă partizanii în noi. Era țara lor. Ne-am dat jos din tren și am plecat pe jos. Era iarnă, înghețasem. Ne frecam cu zăpadă pe față, să ne mai încălzim. Nu aveam șireturi la pantofi, la picioare aveam hârtie în loc de șosete. Am ajuns la Rostov în gară, unde era lume multă, nemți și români câți vrei. Când au auzit că suntem ofițeri și venim din Stalingrad, s-a făcut un culoar și ne-au dat câte două căni de ceai. Apare patrula cu neamțul lângă ea: Ce ofițeri sunteți voi? Voi sunteți spioni. Ne-au dus la comandament. Eu știam puțină germană. Nemții știau tot și au văzut că eu corespund și ştiu ce s-a întâmplat la Stalingrad. Ne-au dat nemții să mâncăm, iar mai apoi ne-au urcat într-un tren care mergea spre vest, spre Taganrog. În vagon, se suie o altă patrulă germană cu un câine lup după ei. Câinele s-a așezat în fața noastră și a început să latre. Ne-a mirosit că nu suntem de-ai lor, că nu suntem nemți. Ce-i cu voi? N-am apucat să mai spunem nimic. Am scos niște acte… Încet, încet am ajuns la Taganrog. Eram murdari, eram obosiți, tot trenul dormea. La Taganrog dăm de prințesa Șuțu și de Spitalul Crucea Roșie nr. 4, instalat într-o școală. Comandant militar era generalul Căpitanovici, care, auzind că suntem ofițeri de la Stalingrad, ne-a pus într-un salon aparte.

A venit Crăciunul și am cântat „O Tannenbaum”. Când ne era lumea mai dragă, vedem cum fuge generalul Căpitanovici și prințesa Șuțu cu un halat alb pe ea. Am plecat și noi după ei. În gară era un tren sanitar spre care încercau cu toții să scape. Cei care au rămas în spital și n-au putut să fugă au fost împușcați de ruși.

Am ajuns în țară cu trenul sanitar în Gara Regală de la Băneasa. Ne-au internat la Spitalul CFR nr. 2. Prin ce împrejurare am ajuns în țară, nu știu nici astăzi.

Cum a decurs viața dvs. după ce v-ați reîntors în România odată cu sfârștiul celui de-al Doilea Război Mondial?

Când a venit comunismul, am fost chemat la cadre de către un director, Ungureanu. A doua zi n-am mai fost primit la institut, la Iprochim, a trebuit să predau cheile. La Institutul de Construcții mi-au zis că am interzis să mai vin în amfiteatru să audiez ­ cursurile.

M-a ajutat un cetățean de la cooperativa Agenco, care se ocupa de combinate. M-a trimis la Oradea unde se construia o cale ferată de la Aleșd către Pădurea Neagră. Încărcam pământ în vagoane acolo, pământ cu uraniu, și pământul ăsta mergea în Rusia. Nimeni n-avea voie să se apropie de tren!

Cu mâna aceasta anchilozată în urma bătăliei de la Stalingrad vă salut pe toți cei care ați fost alături de mine în toți acești ani dați de Dumnezeu, eu, colonelul Paul Valentin Stefanovici, născut odată cu România Mare!