Persecuțiile împotriva creștinilor din Dobrogea

Încă de la început, propovăduirea creștină s-a lovit de numeroase piedici din partea păgânilor. În istoria ei, Biserica a cunoscut lungi perioade de persecuții, care au avut la originea lor cauze religioase, politice sau moral-sociale. Ele au început în anul 64, sub împăratul Nero (54 - 68), și au durat până la anul 313, când Sfântul Împărat Constantin cel Mare (306-337) a emis edictul de toleranță religioasă de la Milan. Deși nu au fost continue, persecuțiile au durat mai mult de jumătate din timpul arătat. De ele nu au scăpat nici creștinii din Dobrogea noastră străbună.

Pentru autoritatea romană și pentru păgâni, credința crești­nă reprezenta o apostazie și un dispreț la adresa zeilor în care ei credeau. Orice eveniment grav se întâmpla în imperiu era atribuit creștinilor, deoarece ei părăsiseră cultul oficial, iar zeii, mânioși, trimiteau, chipurile, nenorocirile asupra oamenilor. Pe de altă parte, creșterea și puterea imperiului erau socotite ca rezultate ale intervenției zeilor, motiv pentru care creștinii erau văzuți ca dușmani ai autorității, indivizi imorali, acuzați că ucid copiii în cultul lor și că se hrănesc cu sângele și carnea acestora în timpul Tainei Sfintei Împărtășanii, că se dedau la ospețe comune și desfrâu, la incesturi, ca Oedip, regele Tebei etc. Cei avuți îi socoteau pe creștini elemente vulgare și-i disprețuiau, religia lor fiind considerată una a sclavilor, igno­ranților, oamenilor inferiori. Abstinențele creștinilor, refuzul de a servi în armată, făceau din ei un fel de indivizi inutili societății, nefolositori în afaceri etc. Toate aceste cauze i-au transformat pe creștini, pretutindeni în Imperiul Roman, în victime sigure ale persecuțiilor.

Cetăți și martiri creștini

Se știe faptul că în Dobrogea de azi, cunoscută în Antichitate sub denumirea de Scythia Minor, creștinismul a pătruns timpuriu, încă de la sfârșitul epocii apostolice. „Spre sfârșitul secolului al III-lea și începutul secolului al IV-lea, creștinismul era atât de răspândit în rândurile populației acestei regiuni, încât se constata organizarea Bisericii de aici într-o episcopie, cu sediul la Tomis... a cărei existență înainte de încetarea persecuțiilor este acum bine dovedită prin mărturii literare și arheologice”, cum susține pr. prof. Ene Braniște în volumul „De la Dunăre la mare”, apărut în 1979. Soliditatea credinței creștine în această provincie a Imperiului Roman este certificată de numărul mare de martiri care s-au dăruit lui Hristos, ale căror vieți și fapte sunt pomenite în sinaxare și martirologii. Aceste importante documente mărturisitoare indică mai multe centre martirice din Dobrogea, precum Tomis, cu un număr de cel puțin 66 de martiri executați aici, Axiopolis, Noviodunum, Dinogeția, Durostorum și Halmyris. Dar, cu siguranță, sunt și altele care se vor adăuga lor, pe măsura voii lui Dumnezeu. Cei mai mulți dintre ei sunt sfinți locali, originari din localitățile unde erau cinstiți, ori în care au pătimit, alții din alte localități și regiuni de unde coloniștii creștini ajunși în orașele Scythia Minor aduceau cu ei și cultul martirilor cinstiți în locurile lor de baștină. Din punct de vedere etnic, „erau greci sau orientali de proveniență microasiatică, traci, sciți, geto-daci, sarmați, goți, bastarni etc., ceea ce dovedește că creștinismul pătrunsese și la aborigeni... Ei erau fie soldați și ofițeri în armata romană, funcționari și înalți demnitari în aparatul administrativ de stat... clerici, cultivatori de pământ, meseriași și negustori etc.”, după cum apreciază același părinte cercetător.

Conform sfinției sale, cultul acestor martiri îmbrăca forme diverse: pomenirea lor, prin adunarea comunităților în jurul mormintelor martirice, săvârșirea Sfintei Liturghii în ziua pomenirii, citirea din actele martirice etc. Uneori, pe locurile lor de veci se ridicau bazilici, în jurul cărora se formau cimitire, în dorința creștinilor de a fi înmormântați lângă martiri. Numele lor erau înscrise pe lespezi, apoi se făceau pelerinaje la numeroasele cripte funerare de sub altarele unor bazilici etc. În timp, multe dintre ele au fost vandalizate de goți, huni, avari, bulgari etc. Dar, contrar așteptărilor, cu cât creștinii erau mai persecutați, cu atât numărul lor creștea. Curajul martirilor în fața morții a făcut pe mulți păgâni să treacă la creștinism. Iar martiriul Sfântului Policarp, în care se spune: „Noi am dobândit mai în urmă osemintele lui, mai cinstite decât pietrele prețioase și mai scumpe decât aurul, și le-am așezat la un loc cuvios. Dea Domnul să ne adunăm noi, după putință, cu bucurie și veselie, ca să sărbătorim ziua martiriului lui, ca zi a nașterii...”, aduce prima informație despre cultul moaște­lor, cum aflăm din manualul pentru seminarii teologice al pr. prof. dr. Ioan Rămureanu, „Istoria bisericească universală”, din 1992.

Martirii din Axiopolis

Dintre numeroșii martiri din Dobrogea noastră, vă prezentăm în continuare lista celor din Axiopolis (lângă orașul Cernavodă de azi), mai puțin cunoscuți, care au fost persecutați în timpul lui Dioclețian și al coregenților săi Maximian și Galeriu, apoi în domnia lui Liciniu: Hermes și Taxius, pomeniți la 4 octombrie. Hermes a fost identificat de aghiografi ca fiind diacon din Heracleea Traciei, care împreună cu episcopul său Filip al Heracleei și cu preotul Sever au fost arși de vii. Trupurile lor, rămase întregi, au fost aruncate într-un râu și scoase apoi de creștini din Adrianopol, care le-au ascuns într-un loc ferit, numit Oges­tion. Taxius a fost identificat cu Sfântul Dasius, care avea la Axiopolis mai multe zile de pomenire.

La 9 (10) martie sunt pomeniți Sfinții Chiril și Chindeus, cărora li se adaugă Dion, Acaciu și Crispus; la 5 august, Sfinții martiri Irineu, Heraclius și Dasius.

Istoricul Procopiu (secolul IV), vorbind despre cetatea Axiopolis, spune că ea purta numele Sfântului Chiril. Se presupune că bazilica cimiterială descoperită mai demult între zidurile cetății ar fi cea zidită pe mormântul lui.

Dasius a pătimit la Axiopolis, de unde se presupune că moaștele i-au fost ulterior mutate la Durostorum, iar apoi la Ancona, în Italia, unde se află și acum.

Prin mărturisirile lor de credință în fața judecătorilor păgâni, martirii ne arată credința lor nezdruncinată în puterea lui Dumnezeu și a Fiului Său Iisus Hristos, Care S-a întrupat și S-a răstignit pentru mântuirea oamenilor. Pentru noi, creștinii de astăzi, exemplul lor are mare preț, căci ne arată cum trebuie să ne conducem viața după poruncile Mântuitorului, păstrate în Evanghelia Sa. Numele martirilor au trecut din martirologii în calendarele creștine și sunt pomenite și astăzi.