Astăzi este Sâmbăta Moşilor de vară, care precede Duminica Pogorârii Sfântului Duh sau a Rusaliilor. A fost rânduită această pomenire pentru ca şi ei să se bucure mâine împreună cu noi, cei vii, de venirea Duhului Sfânt. Rugăciunile pe care le facem pentru cei dragi, după ce au trecut la cele veşnice, ne ajută să fim în comuniune. Întâlnirea cu ei este şi întâlnirea cu Hristos Domnul, Cel care a biruit moartea prin Răstignirea şi Învierea Sa. Pr. asist. dr. Silviu Tudose, de la Facultatea de Teologie Ortodoxă „Justinian Patriarhul” din Bucureşti, ne-a vorbit despre importanţa acestei zile şi despre săvârşirea corectă a rânduielilor pentru cei adormiţi.
De ce a fost rânduită în această zi pomenirea celor adormiţi?
Știm că ziua sâmbetei este, prin excelență, ziua de pomenire a celor trecuţi în veșnicie, ocupând un loc aparte în spiritualitatea liturgică a Bisericii Ortodoxe. Până la venirea Mântuitorului Iisus Hristos, sâmbăta era ultima zi a săptămânii, aducând aminte de finalul creaţiei lumii. Însă, odată cu Jertfa şi Învierea Sa din morţi, Mântuitorul a arătat că lumea creată nu reprezintă totul, ci se „împlineşte” în veşnicie, în „ziua a opta”, care este duminica. În imnografie, sâmbăta este „ziua odihnei” Mântuitorului, înainte de Înviere, petrecută „în mormânt cu trupul, în iad cu sufletul, în rai cu tâlharul şi pe tron împreună cu Tatăl şi cu Duhul”. De aceea, sâmbăta se face pomenirea tuturor celor plecaţi din viaţa pământească, pentru ca şi ei să fie părtaşi odihnei Mântuitorului şi să învie împreună cu El.
Rugăciuni pentru cei ţinuţi în iad
Există însă în cursul anului bisericesc şi trei sâmbete în care cei adormiţi sunt comemoraţi în mod solemn, într-un mod general, între care și aceasta, a Moșilor de vară, care precedă Duminica Pogorârii Sfântului Duh. Pe celelalte le cunoaștem toți. E vorba de sâmbăta de dinaintea Duminicii Înfricoșătoarei Judecăți, a Moșilor de iarnă, și de prima sâmbătă din luna noiembrie, de origine mai nouă, numită a Moșilor de toamnă. În Biserica Ortodoxă Română, toate aceste sâmbete sunt numite ale moşilor, deoarece prin cuvântul „moş” sunt denumiţi înaintaşii dintr-un neam.
Acum, înaintea Cincizecimii, a fost rânduită pomenirea tuturor celor adormiți în nădejdea Învierii și a vieții veșnice, din toate timpurile și din toate locurile, știuți sau neștiuți, pentru ca şi ei să se bucure tainic a doua zi împreună cu noi, cei vii, de pogorârea Duhului Sfânt. Spun aceasta bazându-mă pe faptul că, asemenea și celorlalte sâmbete ale morților, și aceasta este strâns legată și participă la semnificația sărbătorii pe care o precedă sau către care este orientată.
Este adevărat că, la Vecernia plecării genunchilor, care se săvârșește în Duminica Cincizecimii, sunt făcute rugăciuni și pentru cei care s-au sinucis?
Ceea ce îmi spuneți dumneavoastră este un lucru pe care și eu l-am auzit de multă vreme și, până la un moment dat, chiar l-am crezut adevărat. Mai ales că unii teologi l-au și validat, așa-zicând, prin scrierile lor. E cazul excelentului exeget al icoanei, Paul Evdokimov, care a afirmat acest lucru în cunoscuta sa carte, „Arta icoanei, o teologie a frumuseții”. Aici, comentând icoana Cincizecimii, Evdokimov afirmă răspicat că, într-una din rugăciunile speciale citite la Vecernia plecării genunchilor (el spune că a treia, dar e vorba de a cincea), Biserica se roagă chiar și pentru sinucigași.
De fapt, ca și alți teologi și clerici, Evdokimov interpretează greșit textul rugăciunii. În pasajul la care se face referire, ne adresăm lui Dumnezeu, spunându-I: „[…] la acest praznic, cu totul desăvârşit şi mântuitor, ai binevoit a primi rugăciuni de mijlocire pentru cei ţinuţi în iad, dându-ne nouă mari nădejdi că vei trimite uşurare şi mângâiere celor cuprinşi de întristări apăsătoare […]; şi odihneşte sufletele robilor Tăi, celor mai dinainte adormiți, […] fă-i vrednici de pace şi iertare. Că nu morţii Te vor lăuda pe Tine, Doamne, şi nici cei din iad vor îndrăzni a-Ţi aduce Ţie mărturisire, ci noi cei vii”.
Observăm că nu se pomenește nimic de sinucigași, ci de cei ținuți în iad, care nu sunt neapărat cei care s-au sinucis, ci orice răposat care, în urma Judecății particulare, nu a fost rânduit în ceata drepților, dar așteaptă mântuirea, care stă exclusiv în puterea lui Dumnezeu, dar la care pot contribui și cei vii, care se roagă pentru el și fac fapte de milostenie întru pomenirea lui.
Mai mult, în următoarea rugăciune, ne rugăm pentru „toate sufletele care au adormit mai înainte în nădejdea învierii şi a vieţii de veci”, din această categorie excluzându-se în primul rând cei care, din nefericire, aleg să-și curme viața. În canoanele Bisericii, pomenirea în cult a sinucigașilor e permisă doar ca o excepție, în cazul în care aceștia au fost „ieșiți din minți” (Canonul 14 al Sf. Timotei al Alexandriei). Așadar, a crede că în ziua Pogorârii Sfântului Duh se suspendă rânduiala canonică a nepomenirii sinucigașilor e incorect din punct de vedere teologic. Cei care susțin această idee pot duce mai departe o așa-zisă tradiție, cum sunt, de altfel, multe altele legate de cultul morților, dar care nu se bazează pe învățătura corectă a Bisericii.
Care este cel mai important lucru pe care îl putem face în această zi pentru cei dragi ai noştri trecuţi la Domnul?
Pomenirea celor adormiți e incompletă fără Sfânta Liturghie şi parastas. Pomenirea lor la Sfânta Liturghie este cel mai important lucru pe care îl putem face pentru ei. Scoţându-se o miridă pentru fiecare la Proscomidie, sufletele lor dobândesc mare mângâiere. Dacă cei care fac pomenirea se şi împărtăşesc la Liturghia respectivă, comuniunea cu cei adormiţi este deplină. Aceasta deoarece, după credinţa noastră, cei morţi participă împreună cu noi, în mod nevăzut, la Sfânta Liturghie. Prin primirea nemuritoarelor Daruri, îi ajutăm şi pe ei să primească nemurirea în Împărăţia cerurilor.
Când e primită milostenia noastră
Toate celelalte, parastasele, milosteniile sau lucrurile împărţite, nu fac altceva decât să însoţească această pomenire. Ar trebui să ne gândim dacă ceea ce facem întru pomenirea lor este cu adevărat eficient, dacă îi ajută în mod real cu ceva. Altfel, parastasele și pomenile noastre rămân simple gesturi sociale, în care ne validăm iubirea față de răposați doar înaintea oamenilor, nu și înaintea lui Dumnezeu.
Atunci când pregătim un număr de pachete sau tăvi pline cu mâncare, pe care le oferim după slujbă celor care nu ar fi avut neapărată nevoie de ele (de obicei rude şi vecini), nu facem un lucru folositor pentru cei adormiţi. Nu ar fi rău să ştim dinainte cui şi ce oferim. Dacă ne bazăm pe faptul că la biserică vom găsi nevoiaşi, e posibil ca acest lucru să fie o înşelare. Nu de puţine ori am văzut pe acei „nevoiaşi de profesie” batjocorind milostenia primită, uneori chiar în imediata vecinătate a bisericii. Pomana sau milostenia pentru cineva drag e bine-primită numai dacă naşte o bucurie în inima celui care o primeşte. Iar de acest lucru suntem responsabili în primul rând noi, cei care oferim o astfel de milostenie. Să ne gândim că, practic, în aceste sâmbete ale morţilor, cei adormiţi sunt cei care ne cheamă la biserică, la Dumnezeiasca Liturghie. Prin moartea cuiva drag, vrând-nevrând, membrii familiei sale află şi împlinesc cele ale credinţei. Mulţi dintre cei care participă la o astfel de slujbă vin foarte rar sau aproape deloc la biserică. Pentru unii, slujba pare lungă, mai ales în timpul citirii numelor celor pomeniţi. Dacă fiecare ar conştientiza că slujba respectivă este cel mai mare dar pe care îl pot face celor adormiți și că fiecare nume de pe pomelnicele citite reprezintă o viaţă de om, ar trebui ca slujba să li se pară prea scurtă. Cei răposaţi nu mai pot face nimic pentru ei înşişi, sunt neputincioşi, fără trupuri, aşteptând mila celor rămaşi pe pământ, asemenea unor bolnavi care nu se pot mişca şi depind în totalitate de grija celor din jur.
Așadar, e bine să împlinim gesturile care aparțin tradiției pomenirii morților, dar să nu uităm de rugăciunea care trebuie să însoțească aceste gesturi, fără de care ele devin ineficiente.
