Vreme de schimbare a obiceiurilor şi a gândurilor

Postul Sfintelor Paşti a fost întotdeauna privit ca o perioadă deosebită în viaţa liturgică a Bisericii Ortodoxe, atât pentru cântările de la slujbe, cât şi pentru pregătirea pe care o face credinciosul în vederea întâmpinării marelui praznic. Cu toate că rânduiala şi timpul acestui post au oscilat până la mijlocul primului mileniu creştin, Postul Mare a reprezentat întotdeauna pentru creştini o vreme de schimbare a modului de gândire şi de pregătire pentru Împărăţie.

În primele secole creştine, postul care preceda sărbătoarea Învierii Mântuitorului Hristos se ţinea în amintirea Pătimirilor lui Hristos şi dura o zi sau două, de vineri până duminică dimineaţa, când se săvârşea Euharistia. În secolul al II-lea, acest post putea ţine de la o zi până la 40 de ore sau chiar o săptămână, în unele locuri. Numărul de 40 de ore a fost legat de zilele în care Mântuitorul a mers prin pustia de dincolo de Iordan, după ce fusese botezat de către Ioan. Postul dinaintea Paştilor are legătură strânsă şi cu obiceiul de a boteza oamenii în noaptea Sfintelor Paști, care datează încă din primul secol. Abţinerea de la mâncare şi băutură pentru o anumită perioadă era o pregătire în plus pentru evenimentul crucial din viaţa celor care urmau să fie botezaţi. Oricum, la sfârşitul secolului al IV-lea şi începutul celui de-al V-lea postul care precede Paştile şi durează până la 40 de zile era răspândit deja în toată lumea creştină, chiar dacă durata şi modul de postire erau puţin diferite, de la o zonă la alta. Cu timpul, s-a ajuns la rânduiala pe care o avem astăzi în legătură cu Postul Mare, care este o îmbinare a tipicului ierusalimitean cu cel din Mănăstirea Studion de lângă Constantinopol. Această rânduială stabileşte postul de pregătire pentru Paşti la şapte săptămâni, dintre care ultima este specială, în amintirea prinderii, răstignirii, morţii şi Învierii Domnului nostru Iisus Hristos.

Una dintre descrierile cele mai frumoase ale postului o găsim în cea de-a doua omilie a Sfântului Ioan Gură de Aur la cartea Facerii: „Postul este seninătatea sufletelor noastre, podoaba bătrânilor, îndrumătorul tinerilor, învăţătorul celor care trăiesc în curăţie trupească şi sufletească. Postul împodobeşte ca o diademă orice vârstă; şi pe bărbaţi, şi pe femei. Nicăieri nu mai e astăzi tulburare, nici strigăt, nici tăiere de vite, nici alergăturile bucătarilor. Toate s-au dus, iar oraşul nostru seamănă cu o femeie cuminte, cu bună-cuviinţă şi înţeleaptă. Când mă gândesc la schimbarea grabnică petrecută astăzi şi mă duc cu gândul la neorânduiala zilei de ieri, mă mir şi mă minunez de puterea postului; că a intrat în cugetul fiecăruia, i-a schimbat gândul, i-a curăţit mintea”.

Rânduiala postirii în vremea acestei perioade este în Biserica Ortodoxă aceeaşi, atât pentru monahi, cât şi pentru mireni. Tipicul Mănăstirii Sfântului Sava din Ierusalim, după care se ţin rânduielile astăzi în Biserica noastră, vorbeşte, în celelalte perioade, de diferenţe între monahi şi mireni, cum ar fi postirea monahilor în zilele de luni, dezlegarea pentru mireni la carne, iar pentru monahi numai la peşte etc. În cazul Postului Mare nu există nici o diferenţiere, aşa că această perioadă este privită la fel pentru toţi, indiferent de calea pe care şi-au ales-o spre Împărăţie. Astfel, în capitolul 34 al acestui tipic se descrie astfel modalitatea de postire trupească pentru toţi creştinii: „În Sfânta şi Marea Patruzecime, în ziua cea dintâi a primei săptămâni, nicidecum nu se cuvine să mâncăm. La fel şi marţi. Iar miercuri, după săvârşirea Liturghiei Darurilor înainte sfinţite se pune masă şi mâncăm pâine caldă şi mâncare caldă din seminţe; se dă şi apă fiartă cu miere. Iar cei care nu pot să păzească primele două zile din post mănâncă pâine şi beau apă după Vecernia zilei de marţi. La fel vor face şi cei bătrâni. Sâmbetele şi duminicile se dezleagă numai la untdelemn şi vin, iar în celelalte zile ale săptămânii se posteşte până seara, când se mănâncă hrană uscată. Peşte în Sfântul şi Marele Post să nu îndrăznim a mânca afară de praznicul Bunei Vestiri a Preasfintei Născătoare de Dumnezeu şi de Duminica Floriilor”.

Chiar dacă această rânduială pare foarte grea, ea are un sens adânc pe care nu-l putem descoperi decât dacă ne ţinem de ea, cu gândul şi nădejdea că Dumnezeu ne va da putere şi înţelepciune să ne curăţim de ceea ce am adunat inutil în sufletul nostru. În acest sens, emblematică şi încurajatoare este relatarea profesorului Mihail Skabalanovici, care preda teologia liturgică la începutul secolului XX la Academia din Kiev. Acesta scria despre efectele pe care le-a simţit un prieten de-al său ţinând postul cu stricteţe. „Cel mai greu au fost, desigur, primele zile. În ziua a treia a simţit aşa o neputinţă, încât mâinile şi picioarele refuzau să-l mai asculte. Apoi a fost mai uşor. Numai că la orele obişnuite de mâncare îi era foarte greu. Şi nu era vorba de foamea propriu-zisă, cât de dorinţa reluării procesului mâncării, a delectării legate de acest proces. Postitorul a descoperit atunci cât de mult umple viaţa omului numai procesul mâncării. El a remarcat că până atunci ziua lui era formată din senzaţiile legate de acest proces (dacă nu era şi ­altceva care să-l acapareze în ziua respectivă, desigur). Şi-a dat seama că avea două senzaţii principale, care se succedau neîntrerupt: cea de după mâncare, când în suflet domina senzaţia de saţietate şi care, după ce trecea, era înlocuită cu senzaţia la fel de plăcută a perspectivei unei noi săturări. Când sufletul a fost nevoit să se despartă de aceste senzaţii, a simţit un gol nemaipomenit care nu putea fi umplut cu nici un fel de lucrare spirituală.

Omul era foarte trist şi amărât din cauza materialismului profund pe care nici nu-l observase odinioară. În primele zile ale postului avea o dispoziţie foarte rea. Nu se putea concentra la nimic: la lectură, la lucru şi cu atât mai puţin la rugăciune. Trupul lui era indignat şi îşi cerea drepturile. Nu putea fi liniştit decât prin eforturi uriaşe ale sufletului. Postitorul îşi dădu seama cu tristeţe că şi cântările frumoase ale slujbelor din vremea postului, care îi atingeau întotdeauna sufletul, acum păreau reci şi îndepărtate. Era extrem de obosit şi nu voia să facă nimic. Trebuia să depună eforturi mari pentru a face acum lucrurile pe care le făcea odinioară cu mare plăcere. Cu greu reuşea chiar şi să citească. Pentru a-i atrage atenţia, o carte trebuia să conţină ceva cu totul ieşit din comun. Dar postitorul era decis să continue lucrarea sa, pentru că prevăzuse ispitele. După o perioadă, când şi-a analizat sentimentele şi gândurile mai bine, s-a convins că nu doar foamea şi chinul îi umpleau sufletul, ci acum era şi altceva: un gând. Acest gând era la Dumnezeu. Acum nu putea să nu se gândească la Dumnezeu nici măcar o secundă din zi... I se părea că abia atunci începuse în sufletul lui lucrarea duhovnicească. Primul pas spre aceasta a fost că păcatul i se părea mult mai murdar decât înainte... Dorinţa de a se schimba începuse să primeze în sufletul lui. Ce-i drept, patimile nu pieriseră din el, ci îşi făceau simţită prezenţa ca şi înainte. Însă centrul de greutate al vieţii spirituale se mutase de la acestea către ceea ce este în suflet legat de Dumnezeu şi de cer. I s-a schimbat felul de a vedea lumea... Toate acestea au continuat până în ultima săptămână, iar la slujba Prohodului Mântuitorului el a primit mângâierea lacrimilor de umilinţă. A reţinut bine acest moment, pentru că a simţit atunci o ­senzaţie nemaipomenită de ­fericire... Experienţa descrisă ne arată că regulile de postire ale tipicului, chiar dacă sunt aspre şi greu de împlinit, ­promit un câştig duhovnicesc mult mai mare.”