„Am descoperit o față specială a lui Ion Creangă”

Se împlinesc, la 1 martie 2020, 183 de ani de la nașterea lui Ion Creangă, marele povestitor de a cărui viață și operă este foarte legat un alt scriitor, Constantin Parascan. După ce ani întregi a slujit cu devotament Bojdeuca din Țicău, a scris 12 cărți despre humuleștean, a înființat Fundația „Ion Creangă” la Târgu Neamț, a militat pentru reabilitarea clericală a lui Creangă și a fost consultantul științific al filmului artistic „Un bulgăre de humă”, Constantin Parascan tot nu s-a vindecat de Creangă. L-am provocat la un dialog despre această pasiune de o viață și a răspuns bucuros. 

Domnule Constantin Parascan, când v-ați îndrăgostit iremediabil de viața și opera lui Ion Creangă și cum a început acest drum cultural care v-a marcat și pe care l-ați marcat? 

Cred că nu exagerez dacă spun că Bojdeuca și Ion Creangă m-au ales pe mine. Atunci când am terminat facultatea, în 1972, a venit la noi directorul Institutului cu trei posturi libere: la Mircești, la Ipotești și la Bojdeucă. Eu, fiind șef de promoție, cu media cea mai mare, am putut să aleg, și am ales Bojdeuca. Și m-am temut atât de mult să nu-mi ia cineva postul, pentru că era singurul în Iași, încât a doua zi m-am dus și m-am angajat, n-am mai mers în vacanță. Și a fost un drum de inițiere. Când am ajuns acolo, nu am îndrăznit din prima clipă să intru. Mi s-a părut că trebuie neapărat ca Bojdeuca să mă primească, am înțeles că nu am dreptul să slujesc acolo până nu simt că sunt primit, că pereții casei mă primesc și mă iubesc... De aceea, vreun an și ceva am citit tot fondul existent acolo, de când se înființase muzeul. În plus, am citit tot ce s-a scris vreodată despre Creangă. Vreo trei ani am citit și l-am înțeles pe Creangă. Am făcut un pliant al casei, pentru că nu exista unul. M-am apropiat încet și gradual. Din 1975, fiind transferat la Casa Pogor, la sediul muzeului central, vorbeam și acolo tot despre Creangă, despre prietenia dintre el și Eminescu. Am avut privilegiul să văd un document în original semnat de Creangă și mi se părea că înțeleg palpitul vieții lui, al mișcărilor, al ochilor lui și am simțit atunci că m-a primit în «împărăția» sa. La Bojdeucă am fost și diriginte de șantier, pentru că am construit în curte o clădire în care am mutat toate obiectele, iar casa-muzeu am renovat-o și pe urmă am reașezat totul cum era pe vremea scriitorului, am eliberat Bojdeuca de vitrine, panouri și neoane. Mi-am dorit să arate în așa fel încât Ion Creangă, dacă s-ar fi întors, să-și recunoască locul, căminul. Și, cu ajutorul prietenilor, cunoștințelor și eforturilor pe care le-am depus, am reușit ca în 1989 să reconstitui casa lui Creangă. Și mai aveam un vis, încă din prima zi când m-am dus acolo: să-l priveghez pe Creangă la centenarul morții sale! Să mă reîntâlnesc cu el cumva. 

Ce ați făcut atunci, în acea noapte a centenarului lui Creangă?

În noaptea aceea, de 31 decembrie 1989, cu jumătate de oră înainte de miezul nopții, am aprins lampa și m-am dus în Bojdeucă să priveghez. Am stat în genunchi, cu gândul ca, dacă Ion Creangă este mulțumit cu ce am făcut la Bojdeucă, să primesc cumva un semn. În afară de renovarea și amenajarea casei în sine, construisem amfiteatrul și amenajasem curtea, adusesem înăuntru obiecte originale de la o rudă a lui din Pipirig, Alexandru Creangă. Și am avut un semn care m-a tulburat teribil. Mi s-a părut că aud zvonuri la poartă, am crezut că sunt colindători, dar, în momentul când am ieșit să le spun să vină mai târziu că le dau tot ce vor, am constatat că nu era nimeni, iar din spatele casei a ieșit un motan galben care s-a oprit pe podeț și s-a uitat țintă în ochii mei. Eu m-am albit, iar prietenii mei, care erau și ei în clădirea de alături, veniseră pentru acel eveniment al centenarului, când m-au văzut așa transfigurat, m-au întrebat ce s-a întâmplat cu mine... Poate crede lumea că-s nebun, dar nu sunt, vă spun că e adevărat! Sigur, poate fi doar o întâmplare, să nu exagerăm. Dar eu am înțeles atunci că am făcut bine ce am făcut și Creangă era mulțumit. Încet-încet, mi s-a cristalizat ideea să fac un doctorat despre Ion Creangă. Au mai trecut câțiva ani de inițiere, de intrare în universul lui, de îmbrăcarea hainei, ca să spun metaforic. În felul acesta, în anul 2000 am reușit să susțin teza de doctorat cu titlul „Măștile inocenței”, despre care Zoe Dumitrescu-Bușulenga, profesorul Liviu Leonte și alții care erau în comisie au spus că este cea mai importantă contribuție Ion Creangă din România. Era de fapt al doilea doctorat după cel al lui Jean Boutière de la Paris, din 1930. Doctoratul meu se bazează pe relația operă-viață, cum s-au influențat ele reciproc. 

Am descoperit și lucruri pentru prima oară. În primul rând, fac parte din generația care, și spun asta fără orgoliu, a făcut să-i fie ridicată pedeapsa nedreaptă lui Creangă și să fie reprimit în rândul clerului ortodox. Am reușit să transferăm de la Prigoreni, de lângă Târgu Frumos, osemintele lui Ștefan Apetrii, tatăl lui Creangă, și să le așezăm lângă ale Smarandei, mama scriitorului, tot în anul 2000, cu ajutorul celor doi preoți din localitățile Prigoreni și Humulești. 

Ați publicat 12 cărți despre Ion Creangă. Ați avut atât de mult material documentar?

Am scris despre el, despre prietenia cu Eminescu, cu Veronica Micle, despre casa natală din Humulești, despre Bojdeuca din Țicău la centenar și altele. Și tot mai am de scris. Este și o glumă între scriitori: Dacă-l trezești pe Parascan din somn și-l întrebi orice despre Creangă, el spune imediat. Într-adevăr, am descoperit o față specială a lui Ion Creangă. Eu îl cunosc pe Creangă așa cum nu este știut. Adică foarte multă lume crede că era un om vesel, un om zburdalnic și un copilăros. Nu, el a fost lovit de viață și de soartă mereu, an după an. În primul rând i-a murit tatăl când avea 21 de ani, rămânând capul familiei, i-a luat pe toți frații și i-a ținut la Iași. S-a căsătorit și a fost o căsnicie nereușită. A avut necazuri cu socrul său, preot la Biserica Sfinților 40 de Mucenici din Iași, care îl trimitea să cumpere vin; socrul său era văduv și petrecea mult cu prietenii, dar avea și relații la mitropolie. Din păcate, Ion Creangă s-a plâns de socrul său, dar tot el a fost închis și pedepsit. A fost mult nedreptățit în viață. Pe urmă, împreună cu profesorii din Iași, a fondat o societate pentru păstrarea banilor, un fel de Casă de Economii și Consemnațiuni. În arhiva Casei Pogor, am găsit un document scris de Ion Creangă, un fel de jurământ de credință și atât eu, cât și alți cercetători credem că ar fi vorba de un fel de jurământ către o societate secretă a povestașilor români din care el făcea parte. 

Creangă este un scriitor cult, chiar dacă scrie sub aparența unui autor țăran. Cum priviți această perspectivă? 

Absolut, Creangă este cult! El este primul care recunoaște geniul lui Eminescu. În 1877-1878, când nu publicase „Scrisorile” și „Luceafărul”, Creangă nota pe o carte a lui Amfilohie Hotiniul, cu titlul „De obște gheografie”, de care îi făcuse rost Eminescu din anticariatele de la București: „Dăruită mie de domnul Mihail Eminescu, eminentul scriitor și cel mai mare poet al românilor”. El a intuit primul geniul eminescian. Că e un scriitor cult o atestă și viața lui, dar și felul în care s-a comportat, acrivia lui pentru cuvântul rostit și pentru cel scris. Există o anecdotă reală: când se ducea cu colegii de la alcătuirea manualelor să citească materialul - Ion Creangă era șeful, a alcătuit patru Abecedare -, lua Povățuitorul și citea: „Din in, ca și din cânepă, tot pânză se face... Ienăchescule, Grigorescule, vouă cum vă sună?“ Aceia ziceau: „Sună bine, domnule...” Dar el nu era mulțumit, punea mâinile la tâmple și rostea singur cu voce tare, să simtă ritmul și muzicalitatea frazei. Ceilalți au plecat pe malul Prutului, s-au scăldat, au băut bere, au mâncat mici, au petrecut și după vreo două ore, speriați că o să se supere Creangă pe ei că plecaseră, s-au întors și l-au găsit tot cu mâinile la tâmple, în căutarea frazei perfecte, nici nu observase că ei plecaseră. 

Mai este o poveste adevărată cu Creangă din ultimii săi ani de viață, când Iacob Negruzzi îi scrie să mai trimită câte ceva ca să-l publice în „Convorbiri literare”. El îi răspunde: „Poate nu știți drumurile grele pe care le fac eu de la școală până acasă prin praf de două ori pe zi....” - școala era și dimineața, și după-amiaza, iar el preda toate materiile la clasa respectivă, și continuă: „...dar încurajat de dvs., voi cerca a mai scrie câte ceva, însă timpul când vă pot da ceva gata nu vi-l pot hotărî. Căci aceasta e treabă de gust, nu de silință.” Deci are o estetică foarte clară. Apoi, după ce el citise la Junimea, în 1876, nuvela „Moș Nichifor Coțcariul”, una dintre marile capodopere literare ale genului, auzise că Titu Maiorescu ceruse s-o vadă și amâna trimiterea ei la „Convorbiri”. Îi scria astfel lui Maiorescu: „Vă rog să trimiteţi povestea lui «Moş Nichifor», pentru ca s-o dau la tipar... Dvoastră, cred că veţi fi râs de mine şi de dânsa, şi cu drept cuvânt; pentru că este o copilărie, scrisă de un om mai mult bătrân decât tânăr; da bine, da rău, Dumnezeu ştie. Eu atâta ştiu numai, că am scris lung pentru că n-am avut timp să scriu scurt. Dar ce am scris, şi cum am scris, am scris”. Adică, cu eleganță și ironie, a zis că nu schimbă nimic din ce a scris el. Era conștient de valoarea sa.

Ce ați mai descoperit în legătură cu marele nostru povestitor, un lucru pe care îl puteți rezuma la puține cuvinte?

Artur Gorovei și alți cercetători din zona Bucovinei au susținut că Eminescu și Creangă s-au cunoscut înainte de 1875. Am acest amănunt, dar nu am găsit mărturii. Este posibil să fie adevărat, dar ziarele vremii lipsesc cu totul din orice arhivă. Oricum, există un articol în ziarul „Clopotele” de la Iași despre „Domnul Escu și părintele Crenguță”, par a fi ei doi descriși, dar nu știm cu siguranță.
Încă un lucru am cercetat și am lămurit: Creangă a murit în Bojdeuca din Țicău, chiar dacă în actul de moarte este trecut a fi unde avea debitul de tutun pe strada Cuza Vodă de azi. Eu am avut șansa de a sta de vorbă cu o doamnă care avea 9 ani în momentul când Ion Creangă a murit, ea se afla între copiii care colindau la geamurile Bojdeucii în seara morții lui. Un noroc extraordinar pentru mine, am mulțumit lui Dumnezeu! Ea mi-a povestit: „Noi ne duceam răzleți și cu urarea în toate părțile, iar pe la 7 seara, când să mergem acasă, ne duceam la sfârșit la casa lui Creangă, că el ne primea, ieșea în fața noastră. În timp ce uram, am văzut că el n-a mai deschis ușa să iasă la noi, să-l vedem ca de obicei, să ne pună să-i mai urăm o dată, să se joace cu noi, cum făcea întotdeauna. Și când ne-am uitat de pe terasă în casă am văzut cum Tinca Vartic a aprins o lumânare la capul lui și a ieșit la noi și ne-a spus: «Plecați, copii, acasă, că Ion Creangă doarme». Dar noi am aflat a doua zi că el adormise pentru totdeauna...” 

Încă o mărturie. Atunci când era să-l ducă la cimitir, parcă Bojdeuca nu-l lăsa să plece... Când a fost să scoată sicriul, era prea mare, au încercat pe geam, dar nu s-a putut, iar singura soluție pe care au găsit-o a fost să spargă spațiul dintre cele două geamuri. Așa a rămas până în timpul războiului, când s-a reparat și casa, iar în 1918 a fost inaugurat muzeul. 

Nicolae Iorga era în acel an, 1889, la Universitatea din Iași, unde și-a dat toate examenele și a uimit, după cum știți, toată universitatea. Astfel, a fost prezent în 2 ianuarie 1890 la capelă, la înmormântare. Și spune Iorga următoarele lucruri: „Pâlpâiau lumânările la capul lui, iar Creangă zâmbea. Probabil, pentru ca acei oameni care au fost acolo cu el să nu plece cu o amintire tristă de la înmormântarea lui”. Așa s-a dus și s-a așezat în pământul de la Eternitatea. Noi, an de an, împreună cu preotul de la Biserica „Sfinții 40 de Mucenici” și „Bărboi” din Iași, facem pomenire. Lumea știe și vine acolo, îl pomenim pe Ion Creangă. 

Mai este ceva de descoperit despre Ion Creangă?

Cred că tot mai am ceva. Acum sunt prins cu alte studii, dar cred că o să mă întorc la Creangă pentru că încă mai am cum și ce să povestesc despre el. Sunt și președintele Fundației „Ion Creangă” din Târgu Neamț, merg acolo an de an. Am fost consultantul științific al filmului artistic „Un bulgăre de humă”. Toate informațiile pe care le-au avut regizorul Nicolae Mărgineanu și actorul Dorel Vișan eu le-am oferit. Cunoșteam Iașiul ca pe buzunarul meu și locurile pe unde mergea cu Eminescu. Am construit cu un an înainte o bojdeucă identică pe o râpă în apropiere, am crescut pisici acolo, ca să fie obișnuite cu casa, să se urce pe acoperiș să vină lângă foc, să fie ca la ele acasă... Multe lucruri din bojdeuca originală le-am dus acolo pentru filmări, iar după ce se filma, le aduceam înapoi. Știți ce este interesant? Dorel Vișan tot filma de ceva vreme, dar nu intrase încă în rol, și mi se plângea. La un moment dat, s-a filmat o scenă cu un vis și după asta i-am spus că devenise Ion Creangă, înțelesese, reușise să intre în pielea lui! Am păstrat legătura cu el și îmi povestea că vreo patru ani nu putea să mai iasă din starea asta a lui Creangă, nu putea să se „scuture” de Creangă. Oricum, filmul a ieșit o capodoperă, am fost extrem de mulțumit de felul în care a fost realizat. 

Constantin Parascan - date biografice și literare 

Constantin Parascan s-a născut la 26 ianuarie 1944, în localitatea Măgirești, județul Bacău. Este membru al Uniunii Scriitorilor din România și președintele Fundației Culturale „Urmașii Răzeșilor Găzari de pe Valea Tazlăului Sărat”. A absolvit Facultatea de Filologie, Secția Română-Italiană, a Universității „Alexandru Ioan Cuza” din Iași. A fost muzeograf la Bojdeuca lui Ion Creangă (1972-1975) și coordonatorul instituției începând cu 1990. A lucrat la Muzeul Literaturii Române Iași, Casa „Vasile Pogor” (1975-1984) și a fost șef de secție la M.L.R. (1984-1989).

A realizat tematicile științifice și muzeele: „Viața și opera lui Creangă”, „Bojdeuca din Țicău“ (1984-1989), „Viața și opera lui Eminescu” și Muzeul „Mihai Eminescu” din parcul Copou, Iași (1984-1989); „Viața și opera lui G. Topârceanu” și Casa memorială G. Topârceanu din str. Ralet, Iași (1984); Casa Pogor – Literatura în perioada 1875-1989.

În perioada 1984-1989 a coordonat și organizat Prelecțiunile Junimii de la Casa Pogor, la care au conferențiat mari personalități ale culturii române. Din 1992, a fost organizatorul și coordonatorul Concursului Național „Ion Creangă” de creație literară – Povești de la Bojdeuca din Țicău, realizând, în colaborare cu Editura Junimea și alte edituri, 16 antologii cu povești premiate: „Poveștile de la Bojdeucă”. 

Volume publicate (selectiv): „Ușile nopții, roman, debut prin concurs”, Editura Junimea, Iași; „Ion Creangă - «Nu știu alții cum sunt...»”, album literar-monografic (în colaborare), Editura Junimea, Iași; „Bojdeuca «Ion Creangă»”, monografie, reeditată în 1987, 1989; „Creangă și copiii”, ediție îngrijită și prefațată, Porțile Orientului, Iași, reeditată în 1996, 1997, 1998; 1996 - „Povestea vieții lui Ion Creangă”, monografie, Casa Editorială Regina, Iași; „Scrierile lui I. Creangă” (vol. I și II, 1890, 1892), Junimea, Iași; „Ion Creangă și lumea în care a trăit” (1837-1889), Dicționar cronologic de cultură, istorie literară românească și universală, Editura Sagittarius Libris, Iași; „Ion Creangă - Măștile inocenței (Viața și opera)”, Junimea, Iași; „Eminescu și Creangă la Junimea”, Timpul, Iași; „Preoția lui Creangă”, Editura Sagittarius Libris, Iași; „Poveștile de la Bojdeucă”, volumele I-XVI; „Istoria Junimii postbelice”, Timpul, Iași; „Acasă la Ion Creangă - Povestea Bojdeucii din Țicău la 90 de ani”, Editura Sagittarius Libris, Iași; „Acasă la Ion Creangă. Humulești-Neamț și Țicău-Iași”, Editura Panfilius, Iași; „Acasă la Ion Creangă/ Povestea Bojdeucii din Țicău la Centenar”, Panfilius, Iași.