Ziarul Lumina utilizează fişiere de tip cookie pentru a personaliza și îmbunătăți experiența ta pe Website-ul nostru. Te informăm că ne-am actualizat politicile pentru a integra în acestea și în activitatea curentă a Ziarului Lumina cele mai recente modificări propuse de Regulamentul (UE) 2016/679 privind protecția persoanelor fizice în ceea ce privește prelucrarea datelor cu caracter personal și privind libera circulație a acestor date. Înainte de a continua navigarea pe Website-ul nostru te rugăm să aloci timpul necesar pentru a citi și înțelege conținutul Politicii de Cookie. Prin continuarea navigării pe Website-ul nostru confirmi acceptarea utilizării fişierelor de tip cookie conform Politicii de Cookie. Nu uita totuși că poți modifica în orice moment setările acestor fişiere cookie urmând instrucțiunile din Politica de Cookie.
x
×
Acasa Interviu Dislexia, o provocare pentru părinţi şi educatori

Dislexia, o provocare pentru părinţi şi educatori

Un articol de: Pr. Ciprian Bâra - 18 Mai, 2019

„În toate ţările în care dislexia a devenit o realitate recunoscută, părinţii au fost factorul declanşator şi cei care au ţinut mereu vii interesul şi preocuparea pentru găsirea de soluţii. De asemenea, informarea şi formarea iniţială şi continuă a cadrelor didactice sunt esenţiale pentru ca şcoala să devină un loc prietenos pentru asemenea copii. Societatea consumeristă cere viteză, dar noi, ca părinţi, avem datoria sacră de a creşte copiii pentru a deveni oameni, nu cai de curse”, ne-a spus doamna Angela Ioan, preşedinte al Asociaţiei ABC Dislexici Bucureşti.

Vă rugăm să ne faceţi un scurt istoric al acestei deficienţe.

Dacă privim în istorie, prima menţiune despre dislexie apare în anul 1887, când germanul Rudolf Berlin, medic şi profesor la Stuttgart, a observat o neobişnuită dificultate de deprindere a cititului la câţiva pacienţi adolescenţi care nu aveau nici un fel de patologie din punct de vedere oftalmologic. I-a dat numele de dislexie, după ce un predecesor al său, tot oftalmolog şi profesor german, o numise „orbire a cuvântului”.
Dislexia a continuat să facă obiectul interesului cercetării ştiinţifice medicale din diferite ţări. Între cele două războaie mondiale, în America s-au dezvoltat teorii legate de natura neurobiologică a ceea ce a început să fie numită tulburare de citire şi scriere, fiecare curent ştiinţific aducând argumente în favoarea uneia sau alteia dintre cauzele care o pot genera.

Descoperirea existenţei dis­lexiei, ca o realitate de care societatea trebuia să ţină cont, a condus, pe de o parte, spre impulsionarea cercetării ştiinţifice, a formării de specialişti în intervenţie şi educaţie pe această temă, dar şi spre crearea unor organizaţii naţionale şi internaţionale care să reprezinte interesele acestui segment important din populaţie, estimările la nivel global oscilând între 8% şi 10%, în funcţie de gradul de transparenţă al limbii utilizate în scriere şi citire. Asociate dislexiei, sau independente, se adaugă şi alte tulburări specifice înrudite, disortografia, disgrafia, discalculia, dispraxia, toate având un caracter înnăscut, determinând dificultăţi şcolare aparte şi formând ceea ce manualele de specialitate numesc astăzi tulburări specifice de învăţare (TSI).

Vorbiţi-ne despre ce este și ce nu este dislexia, despre integrarea școlară și socială a acestor copii.

Dislexia este o provocare pentru un număr mare de copii, un mod diferit de a învăţa, care creează dificultăţi în sfera şcolară, în ciuda unui intelect normal, chiar superior, al absenţei oricăror deficite senzoriale ori patologii psihice; este o tulburare cu caracter specific pentru că nu creează nici un fel de probleme de adaptare la viaţa de zi cu zi, având impact exclusiv asupra educaţiei academice. Din păcate, şi astăzi mai este greşit interpretată ca o tulburare de limbaj sau ca o dificultate de ordin general.

Ce nu este, nu este o invenţie, nu este o incapacitate, nu este o deficienţă, nu este lene, nu este o boală, nu se vede cu ochiul liber, nu produce febră, nu se ia, deşi dislexicii suferă destul de mult, însă nu din cauza ei, ci a necunoaşterii asupra dislexiei lor sau a dislexiei în general.

Explozia domeniului neuroştiinţelor din ultimele decenii ale secolului trecut, bazată şi pe aportul unor tehnici performante de analiză neurofuncţională a creierului, a condus spre concluzii uluitoare, practic, s-a văzut cum funcţionează aşa-numitul „creier dislexic”, fiind evidenţiate intensităţile variabile ale anumitor funcţii indispensabile limbajului scris.

Dacă ar trebui să răspund şi la întrebarea „cum arată elevul dislexic şi unde poate fi găsit”, aş răspunde aşa: este un elev ca toţi ceilalţi, este inteligent, simpatic, comunicativ, inventiv, curajos, plin de umor, sau, cum i-ar spune colegii, „haios”, face de obicei farmecul recreaţiilor şcolare, când poate fi elementul de atracţie în relaxarea de după luptele cu teoremele şi regulile gramaticale.

Dacă în recreaţie este centrul atenţiei, odată începută ora, îl vom găsi în ultima bancă, mereu în contratimp, mereu căutându-şi caietele uitate acasă, mereu socotind cu degetele pe sub bancă, deşi e capabil să rezolve ecuaţii (dacă nu încurcă minus cu plus), mereu încercând să ascundă efortul pe care-l face pentru a corespunde unui mod de învăţare şi evaluare şcolară standardizat, bazat pe memorare şi redare, care arareori lasă loc exprimării adevăratelor lui capacităţi.

Cât de importante sunt în acest context conștien­tizarea, asumarea și responsabilitatea fiecăruia?

Aşa cum spunea inspirat cineva, dislexicul nu se „livrează” cu un manual de instrucţiuni de utilizare. Se livrează cu o mamă care nu renunţă niciodată, cu un tată, fraţi, surori, bunici, verişori, mătuşi… toţi cei care ştiu că Dumnezeu a trimis un dar, care, încurajat şi susţinut, va creşte mare şi va putea întoarce într-o zi toată truda celor care îl iubesc şi îi poartă de grijă.

Evident că părinţii acestor copii sunt subiectivi în marea lor dragoste şi jertfă pentru a face să răsară acele calităţi pe care ei le intuiesc şi a căror confirmare vine mai târziu, atunci când, într-un fel sau altul, şcoala a fost depăşită… Dar acest subiectivism nu îi împiedică pe părinţi să vadă limpede şi să caute informaţii, specialişti cu experienţă, să înveţe, dar să şi aducă eventuale noutăţi aflate de ei înşişi, să informeze profesorii despre dislexie şi să îi asigure de tot suportul şi colaborarea lor.

În toate ţările în care dislexia, tulburare specifică de învăţare, a devenit un fapt recunoscut şi cu soluţii, părinţii au fost factorul declanşator şi cei care au ţinut mereu vii interesul şi preocuparea pentru găsirea de soluţii.

Domnul profesor Philippe Roux (fondatorul Centrului experimental Les Lavandes, în care au fost puse acum 40 de ani bazele cercetării şi intervenţiei în privinţa dislexiei în Franţa), un mare prieten al României şi consilier pro-bono al asociaţiei noastre de ani buni, ne vorbea despre „cele 12 mame nebune de la Paris”, acele mame care au mişcat munţii din loc pentru ca drepturile copiilor lor dislexici să fie respectate şi au creat primele organizaţii de părinţi care s-au implicat enorm în conştientizarea întregii societăţi asupra existenţei acestui fenomen.

De asemenea, informarea şi formarea iniţială şi continuă a cadrelor didactice sunt esenţiale pentru ca şcoala să devină un loc prietenos pentru asemenea copii. Ei nu au fost niciodată în şcoli speciale, nu sunt „integraţi”, chiar dacă modul lor aparte de a pătrunde în conţinuturi are nevoie de adaptări, nu ale nivelului cunoştinţelor, ci ale modului de accesare a acestora. Tocmai în asta constă specificitatea acestor tulburări şi a dificultăţilor şcolare care îi situează în categoria CES (cerinţe educaţionale speciale), acolo unde se află şi copiii ale căror dificultăţi şcolare se datorează unei insuficienţe sau afectări ale nivelului intelectual, sau unor probleme copleşitoare de ordin psihologic, socio-afectiv sau comportamental.

De aceea este necesar un „diagnostic” diferenţial, pentru că modalităţile de preluare re-educativă pentru cei cu TSI sunt diferite şi specifice.
În sistemul de învăţământ se caută performanţă imediată şi cu orice preţ, calificativele fiind singura măsură a devenirii şcolarului, valori care induc deruta şi obligă la o alergare continuă, într-un ritm căruia îi cad victime în primul rând cei care au alt fel de exprimare, altă cadenţă şi, de ce nu, alte dorinţe şi capacităţi.

Societatea consumeristă cere viteză, dar noi, ca părinţi, avem datoria sacră de a creşte copiii pentru a deveni oameni, nu cai de curse.

În acest context, responsabilitatea noastră, a tuturor părinţilor, şi parcă ceva mai mult a celor care au copii dislexici, este uriaşă. Învăţăm alături de copii să scriem caligrafic, ne punem la curent cu toată geometria şi algebra, ştim istorie şi repetăm datele până seara târziu, învăţăm să facem împreună cu ei hărţi mentale, cunoaştem toată programa şcolară pe câţiva ani înainte, facem grupuri de lucru, ne asociem, batem la porţile ministerului, publicăm materiale, traducem, organizăm conferinţe, dar mai ales nu uităm să îl asigurăm pe puiul nostru că avem încredere totală în el şi că-l iubim nemăsurat.