Ziarul Lumina utilizează fişiere de tip cookie pentru a personaliza și îmbunătăți experiența ta pe Website-ul nostru. Te informăm că ne-am actualizat politicile pentru a integra în acestea și în activitatea curentă a Ziarului Lumina cele mai recente modificări propuse de Regulamentul (UE) 2016/679 privind protecția persoanelor fizice în ceea ce privește prelucrarea datelor cu caracter personal și privind libera circulație a acestor date. Înainte de a continua navigarea pe Website-ul nostru te rugăm să aloci timpul necesar pentru a citi și înțelege conținutul Politicii de Cookie. Prin continuarea navigării pe Website-ul nostru confirmi acceptarea utilizării fişierelor de tip cookie conform Politicii de Cookie. Nu uita totuși că poți modifica în orice moment setările acestor fişiere cookie urmând instrucțiunile din Politica de Cookie.
x
×
Acasa Interviu Lecţia icoanei, sub streaşina Humorului

Lecţia icoanei, sub streaşina Humorului

Un articol de: Marius Ianuș - 11 Dec, 2010

Pe părintele Emilian Gavrilean l-am cunoscut la Gura Humorului, unde este preot la Biserica "Sfinţii Împăraţi Constantin şi Elena". Este şi pictor. Iar discuţia noastră despre felul în care două vocaţii - preoţia şi arta - i-au marcat viaţa a avut loc chiar la Humor, aproape de celebra mănăstire zugrăvită în exterior.

Simbolistica icoanei

Părintele Emilian mi-a ţinut o frumoasă lecţie de simbolistică iconografică. Deşi sunt reticent de obicei la discuţii prea intelectualiste, pentru că m-am chinuit ani buni să îmi simplific mintea, aceasta mă captivează. Am aflat o mulţime de lucruri noi, de pildă, cum Ochiul lui Horus, ochiul în triunghi, nu este, în fapt, un simbol creştin utilizat din vechime, ci unul care a intrat în iconografie în preajma Revoluţiei Franceze. Într-adevăr, îmi spun, pe urmele gândului părintelui-pictor, acela nu poate fi ochiul lui Dumnezeu, pentru că Dumnezeu este peste tot, e absurd să crezi că El te urmăreşte de undeva anume, ca un paznic care se uită din geamul unei gherete. Părintele a mai organizat o expoziţie inedită, în 2008, la Muzeul Obiceiurilor Populare din Gura Humorului. Expoziţia s-a numit "Steaguri de biruinţă" şi a prezentat prapuri bisericeşti, amintind de semnificaţia lor iniţială, aceea de stindarde de luptă.

Pr. Emilian Gavrilean, carte de vizită

Emilian Gavrilean este preot slujitor la Biserica "Sfinţii Împăraţi Constantin şi Elena" din Gura Humorului. Aici s-a născut, familia sa fiind una dintre cele mai vechi din oraş. Se trage dintr-o familie de artişti, care a mai dat lumii şi alţi iscusiţi mânuitori ai penelului: maestrul Dimitrie Gavrilean, profesor universitar al Universităţii de Arte "George Enescu" din Iaşi, Nicolae Gavrilean, pictor bisericesc, şi George Gavrilean, grafician, caricaturist şi poet, toţi fiind unchii părintelui-pictor Emilian Gavrilean.

Părinte, cum lucraţi? Arătaţi-mi câte ceva din meşteşugul pictării de icoane...

Aici este şevaletul, iar aici - culorile. Îmi procur culorile principale, pe care apoi le combin în nuanţele pe care le doresc eu şi pe care le recomandă canonul iconografic. Lemnul pe care pictez este din tei, iar blaturile au aplicate pe spate două pene numite "coadă de rândunică" pentru a spori rezistenţa în timp a icoanei. Aici e, în lucru, o icoană a Sfinţilor patruzeci de mucenici din Sevastia. E mult de lucru la o icoană. Sunt de parcurs o mulţime de etape, de la "lumina primordială", aurirea icoanei şi până la cea finală, vernisarea ei.

(Părintele Emilian îmi arată cum se foloseşte un băţ de mână, un "malştoc". E un termen nemţesc, îmi spune, zâmbind. Zâmbesc şi eu, şi eu am lucrat cândva la "minciog".)

De când aţi început să pictaţi?

De mic copil. Practic, am crescut la streaşina mănăstirilor Voroneţ şi Humor şi, graţie Cerului, am fost atras de tot ceea ce a însemnat cuvânt, imagine, sunet... Îmi amintesc cu emoţie momentul în care, copil fiind, am descoperit în podul casei bunicilor mei, casa de alături, o mapă de schiţe şi crochiuri în ceracolor şi cărbune, care au aparţinut unchilor. Parfumul lor mi s-a întipărit în minte şi mi-a aprins o flacără în inimă. De atunci arta avea să devină o parte din drumul meu; am cântat în corul bisericii, am pictat şi am scris versuri. Dar am trăit o zbatere interioară fantastică între "cuvânt" şi imagine. Nu ştiam exact spre care dimensiune să mă orientez.

Şi cum aţi desluşit drumul pe care trebuia să-l urmaţi?

La finalul clasei a VIII-a, profesorul de desen, maestrul Corneliu Tincu, mi-a făcut o surpriză care m-a impresionat foarte mult. Toate lucrările din clasele V-VIII mi le-a înrămat şi le-a expus pe holul şcolii, organizându-mi astfel prima expoziţie personală. Faptul acesta m-a determinat să urmez Liceul de artă, în pofida sfaturilor tatălui meu, care mă îndemna să dau la seminar. "Imaginea" biruise întru mine, dar doar pentru moment.

V-aţi întors apoi "la cuvânt", cum spuneţi?

În timpul liceului îmi redescoperisem pasiunea pentru literatură, am scris versuri şi am condus Cenaclul de Literatură şi Artă "Pro Arta". Am simţit eu atunci că arta mânuirii cuvântului ar ajunge mai uşor la sufletul ascultătorului decât cea a imaginii. Îmi doream să devin un poet de calitate, dar planurile lui Dumnezeu nu coincid cu cele ale omului, astfel că în clasa

a X-a viaţa mi se schimbase radical şi decisiv .

Despre ce e vorba?

Vacanţele mi le petreceam alături de unchii mei, ajutând la realizarea frescelor unor biserici. Într-una din veri, având de lucru la o biserică în Maramureş, mai exact la Vişeul de Sus, am participat la un pelerinaj organizat cu ocazia praznicului Adormirii Maicii Domnului la Mănăstirea Moisei. În Ardeal aceste pelerinaje sunt renumite. Dar atunci am trăit o revelaţie vizuală, aş putea spune. Acolo, în acel moment, îmi amintesc că era noapte şi o mare de credincioşi adunaţi de peste tot stăteau pe jos, pe pături, cu copii în braţe, cu lumânări aprinse în mâini, cântând şi rugându-se Maicii Domnului. Cerul era înstelat. Eu mă aflam undeva pe un deal, suspendat parcă între cerul înstelat şi credincioşii cu lumânări aprinse în mâini. Am fost marcat profund de credinţa oamenilor, acea imagine mi s-a imprimat în minte şi chiar atunci mi-a venit un gând: să devin slujitor al Bisericii. Am coborât dealul şi, împreună cu alţi credincioşi, după cum este obiceiul acolo, am înconjurat bisericuţa cea veche, de lemn, din curtea mănăstirii de trei ori în genunchi, pentru împlinirea dorinţei din sufletul meu, aceea de a deveni slujitor al Domnului şi de a urma Facultatea de Teologie.

Dumnezeu v-a ascultat rugăciunea, astăzi sunteţi preot la o biserică în care se află o icoană a Maicii Domnului făcătoare de minuni, înaintea căreia cu siguranţă că v-aţi rugat încă de mic copil. Şi v-a adus, în chip minunat, îmi spuneaţi, tocmai aici, la Gura Humorului, în oraşul dumneavoastră natal…

Deşi eram pe punctul de a mă transfera de la Liceul de Artă din Suceava la liceul din oraşul natal, totuşi, cu ajutorul lui Dumnezeu, am terminat la Artă, luându-mi atestatul în pictură cu lucrarea "Uciderea pruncilor". În acel tablou am încercat să readuc semnificaţia evenimentului tragic din Biblie în timpurile actuale. Imediat după Revoluţie, luând amploare fenomenul pruncuciderilor şi fiind foarte marcat de ceea ce se întâmpla atunci în societate, pe lângă reprezentarea armatelor lui Irod ce ucideau pruncii, am pictat într-un colţ al tabloului o mamă ce îşi ţinea pruncul mort în braţe, care avea şi un cuţit în mână, prin aceasta sugerând ideea că ea este autoarea crimei. Îmi amintesc că tabloul a impresionat foarte mult pe cei din comisia de atestat, prin mesajul lui: drama unor timpuri, trecute şi actuale. Credeam atunci, şi cred şi acum, că arta are un rol catalizator, că ea nu trebuie să se mărginească la a stârni doar anumite sentimente estetice, de a exprima doar anumite stări sufleteşti ale autorului, ci că misiunea ei este una constructivă, ziditoare de suflete. Deşi în timpul Facultăţii de Teologie de la Iaşi nu am pictat şi nici nu am scris versuri, totuşi prin studiu m-am împlinit sufleteşte şi am înţeles un lucru deosebit în privinţa artei, anume acela că imaginea şi cuvântul sunt strâns unite, merg mână în mână şi sunt de nedespărţit. "La început a fost Cuvântul", îşi începe Evanghelia Sfântul Apostol şi Evanghelist Ioan, pentru ca tot el să spună mai apoi: "Şi Cuvântul S-a făcut trup...". M-a impresionat deosebit faptul că primul cuvânt al lui Dumnezeu a fost "Să fie lumină!". Şi că "taina cea mare a creştinătăţii" este "arătarea lui Dumnezeu în trup". În felul acesta m-am apropiat întâi teoretic de iconografia creştină, aflând că fundamentul ei stă în Întruparea lui Hristos şi că menirea ei este transfigurarea omului şi a universului întreg. Am înţeles arta icoanei ca fiind una transfigurativă şi aplicând în mod practic cunoştinţele acumulate în pictură am reînceput să pictez, dar de data aceasta numai icoane. "Cuvântul" şi "Imaginea" se împăcaseră definitiv în fiinţa mea şi am înţeles drumul pe care îl am de urmat: ca preot, dar şi ca pictor de icoane. Propovăduirea Cuvântului, dar şi zugrăvirea Lui. Aşa a lucrat Dumnezeu cu mine. Ca să vedeţi ce important e ca omul să se lase în mâinile lui Dumnezeu. Să asculte de chemarea Lui şi să se lase în Voia Lui. Să-L lase pe Dumnezeu să lucreze în viaţa lui.

Câte expoziţii personale aveţi?

Cu ajutorul lui Dumnezeu am organizat cinci expoziţii personale: trei în Polonia şi două în ţară. Consider că am obligaţia de a înmulţi talantul primit de la Dumnezeu şi de a face prezentă lucrarea pastoral-misionară a Bisericii şi în spaţiul culturii. În contextul globalizării, dar şi al iconoclasmului contemporan, icoana, prin limbajul ei specific, redimensionează spaţiul şi materia, dându-le un sens transfigurator. O viziune iconică asupra lumii, prin care natura este un dar de la Dumnezeu, iar omul purtător al chipului lui Dumnezeu, vine să rezolve multe din tensiunile acumulate în univers de ordin spiritual, dar şi material. Icoana ne ajută de asemeni ca printr-un limbaj simbolic şi arhetipal să ne regăsim ca neam în istorie şi în lume şi să ne înţelegem rostul pe care îl avem. Acest lucru voi încerca să-l aprofundez într-o lucrare de doctorat în artele vizuale. Mi-am ales o temă

interesantă: "Simboluri ancestrale româneşti în programul iconografic al catapetesmei".

Mai spuneţi-ne despre tema aceasta de doctorat...

Lumea simbolurilor în artele vizuale este vastă. Dacă apelăm doar la portul nostru ţărănesc, rămânem uluiţi de câte simboluri pline de înţeles metafizic descoperim la nivelul formelor geometrice sau în cromatică. Vă dau un exemplu: ia românească de un alb imaculat, pe care sunt cusute tot felul de figuri geometrice în nuanţe de negru şi roşu, conturează o dimensiune cosmică extraordinară. Spunea un mistic iconograf că atunci când întunericul întâlneşte lumina, când negrul ia contact cu albul, la graniţa dintre ele îşi face apariţia roşul. Aşa cum devine soarele când se îngână ziua cu noaptea.

Acum pregătiţi o expoziţie la Suceava, povestiţi-ne despre ea.

Expoziţia de la Suceava se va intitula "Eikon, Symbolon, Eidolon". Sunt termenii greceşti pentru icoană, simbol, idol. Iar subtitlul va fi "Terapie vizuală". În demersul conceptual al expoziţiei am pornit de la aprofundarea câtorva lecturi din domeniul spiritualităţii creştine şi, fireşte, al artelor vizuale. Este vorba de "Paza celor cinci simţuri" a Sfântului Nicodim Aghioritul, "Ascetica şi Mistica Ortodoxă", şi studiile despre icoană ale părintelui Dumitru Stăniloae şi de "Arta şi noile tehnologii" ale criticului de artă francez Florence de Mèredieu. Propun o terapie iconică, o igienizare a privirii, iar aranjamentul expoziţional va fi unul inedit, întrucât voi amenaja o instalaţie ce va face referire la sfera imaginii televizuale care, astăzi, prin televiziunile comerciale, a devenit atât de nocivă vieţii duhovniceşti. Practic, televizorul…

...ne-a înlocuit fiinţa.

Da. Şi a devenit din păcate un fabricant de idoli pentru minţile umane. Trăim într-un context neopăgân în care se poate luneca foarte uşor în idolatrie deoarece, pe de o parte, societatea şi-a alterat simţul sacrului, iar pe de alta, riscă să divinizeze natura, considerând-o singura şi ultima realitate. Dacă un mare înţelept spunea odată că "omul este ceea ce mănâncă", putem să considerăm, prin analogie, că "este şi ceea ce vede". Imaginea televizuală se adresează mai mult senzaţiilor decât intelectului şi, din cauza vitezei de propagare, nu mai oferă privitorului timpul necesar pentru a selecta ceea ce este bun de ce este rău. "A intrat moartea pe fereastră", spune înţelepciunea biblică, iar fereastra în cazul nostru sunt ochii. Icoana este şi ea o fereastră, dar a Cerului, deschisă lumii. Ea ne ajută să vedem totul în lumina cea adevărată. "Întru Lumina Ta Doamne vom vedea lumină", cântăm la Doxologia cea Mare.

Ideea, până la urmă, dacă ar fi să tragem o concluzie pe înţelesul tuturor, e că prin icoană ne curăţim sufleteşte…

Da. Iar în ceea ce priveşte simbolul, utilizarea lui cu succes în artă exprimă năzuinţa omului de a transcende realitatea. Părintele Stăniloae considera simbolul "anticipare şi temei al icoanei". În mod greşit sunt unii astăzi care consideră icoana un simbol religios. A reduce icoana la un simbol înseamnă a-i minimaliza valoarea şi importanţa. Ea prezintă un univers de simboluri, deoarece dogmele credinţei, învăţătura vastă a Bisericii nu pot fi reprezentate artistic decât concentrate în simboluri.

Icoana e mai mult decât un simbol, e un mijloc de comunicare.

Comunicare între om şi Dumnezeu. Este "prezenţă". În preajma icoanelor avem conştiinţa că ne aflăm în faţa lui Dumnezeu şi acest fapt ne determină la o raportare corectă unii la alţii şi la natura înconjurătoare. Iată cât de importantă este prezenţa icoanei în spaţiul public. E mântuitoare. "Arată-mi Faţa Ta, Doamne, şi se va mântui sufletul meu", exclama Sfântul Ioan Damaschin. Un alt proiect expoziţional pe care îl am va fi legat de importanţa icoanei, ca prezenţă dumnezeiască, în spaţiul public. Pe de o parte, sunt unele voci astăzi, puţine ce-i drept, care militează pentru îndepărtarea icoanei din spaţiul public, iar, pe de altă parte, proiecte în curs de derulare pentru monitorizarea şi supravegherea video a tuturor spaţiilor publice. O înlocuire a privirii dumnezeieşti din icoană cu privirea omului din camera video. Deşi la prima vedere pare a fi ceva benefic şi chiar necesar, este vorba de o altă faţetă a iconoclasmului actual, cu efecte negative deosebite asupra vieţii duhovniceşti. În acest sens, credinciosul va trebui să ştie foarte clar cum trebuie să se raporteze la acestea din perspectivă vizuală. Eu vreau să fiu privit de Dumnezeu, nu de camera de supraveghere! A fi privit de Dumnezeu este o taină. Se caută înlocuirea acestei taine… Astfel, expoziţia mea, tot prin modalitatea de expunere specifică instalaţiei, va urmări să pună în discuţie ce înseamnă pronie dumnezeiască şi ce înseamnă supraveghere omenească.

"Am înţeles arta icoanei ca fiind una transfigurativă şi aplicând în mod practic cunoştinţele acumulate în pictură am reînceput să pictez, dar de data aceasta numai icoane."

"Dacă un mare înţelept spunea odată că "omul este ceea ce mănâncă", putem să considerăm, prin analogie, că "este şi ceea ce vede". Imaginea televizuală se adresează mai mult senzaţiilor decât intelectului şi, din cauza vitezei de propagare, nu mai oferă privitorului timpul necesar pentru a selecta ceea ce este bun de ce este rău. "A intrat moartea pe fereastră", spune înţelepciunea biblică, iar fereastra în cazul nostru sunt ochii."