Ziarul Lumina utilizează fişiere de tip cookie pentru a personaliza și îmbunătăți experiența ta pe Website-ul nostru. Te informăm că ne-am actualizat politicile pentru a integra în acestea și în activitatea curentă a Ziarului Lumina cele mai recente modificări propuse de Regulamentul (UE) 2016/679 privind protecția persoanelor fizice în ceea ce privește prelucrarea datelor cu caracter personal și privind libera circulație a acestor date. Înainte de a continua navigarea pe Website-ul nostru te rugăm să aloci timpul necesar pentru a citi și înțelege conținutul Politicii de Cookie. Prin continuarea navigării pe Website-ul nostru confirmi acceptarea utilizării fişierelor de tip cookie conform Politicii de Cookie. Nu uita totuși că poți modifica în orice moment setările acestor fişiere cookie urmând instrucțiunile din Politica de Cookie.
x
×
Acasa Interviu Mărturia taragotistului neamului: „Zborul meu e spre nemărginire“

Mărturia taragotistului neamului: „Zborul meu e spre nemărginire“

Un articol de: Raluca Brodner - 14 Apr, 2009

„Nu vreau să te necăjesc, dar vezi, dumneata, Fărcaş, eşti un mare artist…“, sunt cuvintele Mariei Tănase, cuprinse într-o scrisoare trimisă lui Dumitru Fărcaş, în 1962. Talentul şi frumuseţea interioară a acestui om, cu „o inimă mare cât Maramureşul“ - după cum arată prietenul său, scriitorul clujean Cornel Udrea -, nu pot fi redate în cuvinte. Despre Dumitru Fărcaş nu trebuie să vorbeşti mult, pe marele Fărcaş trebuie să-l asculţi. Puţin câte puţin, până ajungi să te bucuri de comoara hărăzită în el.

„În comuna natală, Groşi, din Maramureş, simt adevărata tradiţie românească“

Suntem în Săptămâna Mare, ultima săptămână a Postului Paştilor, numită şi Săptămâna Patimilor. Ce reprezintă pentru omul, pentru creştinul Dumitru Fărcaş această perioadă?

Întotdeauna venirea primăverii dă fiecărui om o stare de spirit deosebită. Se aud triluri de păsărele, înverzesc câmpiile, se albăstresc tulpinile de ruguri, cum spunea Blaga - „încep dureri de muguri“ -, adică renaşte natura. Totodată, se apropie cea mai mare sărbătoare a creştinătăţii, Învierea Domnului Iisus Hristos.

Ce simţea şi ce vedea în jurul lui (comunitate, familie) Mitruţ - copilul născut cu peste şapte decenii în urmă, în localitatea maramureşeană Groşii Băii Mari - în perioada sfintelor sărbători de Paşti?

Copil fiind, simţeam forfota premergătoare marii sărbători care se apropia. Fiecare creştin îşi curăţa grădina, curtea, casa şi împletea aceste stări de muncă sârguincioasă cu starea de spirit, mergând la biserică pentru Tainele Spovedaniei şi Împărtăşaniei. Astfel, acei creştini deveneau mai buni, mai pioşi, milostivi şi iertători faţă de semenii lor. Era o curăţenie sufletească şi trupească… noi, copiii, eram părtaşi la tot ce se întâmpla. Apoi venea seara Învierii. Mama ne îmbrăca cu hăinuţe noi şi mergeam la biserică.

Astăzi, în spaţiile zonelor Chioar - localităţile Groşi şi Cărbunar -, şi în Maramureşul istoric - cu Valea Stejarului şi Săpânţa -, încă mai există obiceiul focurilor rituale de Paşti. Ştiu că în astfel de momente sunteţi prezent tot prin cântec, graţie taragotului care este parte din fiinţa dumneavoastră. Descrieţi, vă rog, atmosfera acestui obicei şi a altora asemenea lui, care se mai păstrează acasă, în Maramureş.

Tinerii se adună în turnul bisericii, apoi fix la miezul nopţii încep să strige în toate direcţiile „HRISTOS A INVIAT“, iar pe cele patru coline, pe care este aşezat satul, se adună, în jurul focurilor făcute de copii, bătrânii, femeile şi bineînţeles cei mici, care răspund strigării peste sat cu „ADEVĂRAT A ÎNVIAT!“.

Se strigă şi se răspunde de trei ori pe sunetul toacei care bate întruna, acompaniată de lătratul câinilor! La a treia strigare se dezleagă clopotul cel mare (clopotele sunt legate cu funia de limbă, începând din Joia Mare) şi, după încă trei strigări, se dezleagă toate clopotele. Astfel, se crează o stare mirifică, de parcă cerul se deschide şi Iisus coboară printre noi. Aceste obiceiuri se păstrează, la fel, şi astăzi.

În dimineaţa Învierii, câte un membru din fiecare familie merge la biserică cu o coşarca din nuiele, frumos ornată, plină cu bunătăţi pascale, pentru a fi sfinţite. Creştinii se aşează în jurul bisericii, iar preotul sfinţeşte bucatele pascale. E minunat să trăieşti asemenea momente! Vreau să spun că ori de câte ori am ocazia, merg în comuna natală, Groşi, din Maramureş, pentru că numai acolo simt adevărata tradiţie românească.

Cum reuşiţi în momentele de sărbătoare, când totul omul se odihneşte la casa lui şi se veseleşte, să fiţi alături de familie, dar şi de public?

Dacă e sărbătoare şi trebuie să susţin un concert sau sunt în turnee, încerc să-mi iau familia cu mine.

„Folclorul este atenţionarea poporului, înţelepciunea lui“

Maestre, sunteţi printre puţinii oameni cu adevărat înnobilaţi artistic. Ce reprezintă pentru Dumitru Fărcaş folclorul? Dar cântecul?

Folclorul este atenţionarea poporului, este o avuţie naţională inestimabilă, păstrată din generaţie în generaţie, este înţelepciunea poporului. Pe de altă parte, cântecul românesc este o formă unică de exprimare a unei stări sufleteşti - bocet, jale, nuntă, veselie, tristeţe.

Taragotul străvechi, cu ale cărui sunete inspirate de har aţi fascinat-o pe însăşi Maria Tănase, îl aveţi de peste jumătate de secol. Care este povestea acestui in-strument muzical?

Despre taragot si povestea lui pot spune că Dumnezeu mi-a înlesnit şansa de a-l întâlni şi pot spune că a fost dragoste la prima vedere. Rămâne şi acum iubirea vieţii mele! Taragotul, acest vechi instrument, a fost prezent la expoziţia universală de la Paris, din 1900, iar mai apoi s-a întâmplat ca „taragotul să-şi găsească celebritatea în muzica populară românească“. Instrumentul are un caracter pastoral, oarecum nostalgic, iar eu, prin mult studiu, am reuşit să-l fac să vorbească, el leagă conversaţia între om şi natură, aşa că i-am alăturat sunetul tuturor celorlalte valori spre eternitate!

Ştiu că interpretaţi şi muzică bisericească. Sună taragotul diferit în biserică faţă de sala de concert?

Da, am concertat în multe catedrale din lume şi din ţară. În Elveţia am avut foarte multe concerte în catedrale mari, unde am cântat împreună cu Marcel Cellier, editorul meu de acolo, care m-a acompaniat la orgă. Acele sunete sunt auzite de EL, vă daţi seama că e sublim...

Ascultându-vă interpretările folclorice, dar şi cele religioase, îndrăznesc să spun că sufletul dumneavoastră este într-o continuă emoţie. Când şi cum vă detaşaţi de tot ceea ce vă înconjoară şi renunţaţi pentru câteva momente la a mai fi prezent, activ?

Când am puţin timp liber, îmi place să observ natura, să mă înfrăţesc cu ea, să mă joc cu căţeluşii mei, să-mi ascult papagalul, să mă relaxez în grădina casei mele, iar apoi să intru în studioul meu şi să ascult muzică. Aşa îmi încarc bateriile.

„Am avut aripi puternice care m-au ferit să dau piept cu zidul gros al nechemaţilor“

Sunteţi şi nu prea sunteţi prezent în ceea ce se numeşte mass-media de astăzi. Oamenii îşi doresc să vă vadă mai des la televizor, în concerte. Ce le transmiteţi?

Publicul mă poate vedea la concerte, am agenda încărcată. Am multe spectacole la care particip, încă mă bucur de preţuirea publicului. În ceea ce priveşte mass-media, mă face să observ cu regret ca ea, cultura, nu mai face parte din loja de cinste a românilor.

Spunea Maria Tănase într-o scrisoare care vă era adresată: „Eşti ambiţios ca să parvii sau eşti ambiţios ca să rămâi artist?“. Ce i-aţi răspunde astăzi, maestre, Măriei cântecelor noastre?

I-aş spune că am avut aripi puternice care m-au ajutat să zbor şi m-au ferit să dau piept cu zidul gros al nechemaţilor. Zborul meu e spre nemărginire!

Un destin închinat folclorului autentic

Dumitru Fărcaş a văzut pentru prima dată lumina lumii pe 12 mai 1938, în Groşii Băii Mari, o localitate din judeţul Maramureş.

Ia contact cu domeniul artistic în 1960, când se angajează ca instrumentist în Ansamblul „Maramureşul“ din Baia Mare, iar doi ani mai târziu preia Ansamblul „Mărţişorul“ al Casei de cultură a studenţilor din Cluj-Napoca. În acelaşi an, 1962, intră la Academia de Muzică „Gheorghe Dima“, Cluj, din cadrul Facultăţii de Interpretare. Talentul şi munca maestrului Fărcaş, alături de ansamblul „Mărţişorul“, au fost răsplătite prin numeroase premii naţionale şi internaţionale:

Premiul I şi titlul de laureat al concursului din cadrul Festivalului Mondial al Tineretului şi Studenţilor, Helsinki - 1962; Marele premiu „Ciorchinele de Aur“ la Festivalul internaţional al vinului la Brindissi - Italia 1971; „Discul de aur“ decernat de Academia „Charles Cros“ din Paris - 1972; Laureat al Premiului Ethnos - 1991; Laureat al Festivalului „Smithsonian Folklive Festival“, Washington - 1999; Premiul I la Festi-valul Internaţional de la Bruxelles - 1999; Premiul Inter-Lyra în cadrul Olimpiadei de Muzică şi Dans „Cele cinci Lyre“, Budapesta - 2000; „Ciorchinele de argint“, „Colierul de bronz“ şi „Colanul de aur“ cu dedi-caţie specială pentru maestrul Dumitru Fărcaş, la Festivalul Interna-ţional de folclor din Dijon - Franţa.

De asemenea, marele nostru taragotist a primit titlul de „Cetăţean de onoare“ al oraşului Phenian (Coreea de Nord) şi al oraşelor Cluj-Napoca, Bucureşti, Reşiţa şi Baia Mare. A primit decoraţia „Crucea Serviciului Credincios“, clasa a III-a, în anul 2004, şi Ordinul „Meritul Cultural în grad de mare ofiţer“, în anul 2005. Este preşedinte de onoare al Congresului Internaţional al Taragotiştilor. În martie 2008, Dumitru Fărcaş a primit titlul de Doctor Honoris Causa din partea Academiei de Muzică „Gheorghe Dima“ din Cluj-Napoca.

„Coconul hărăzit al lui Dumnezeu“

Sub titlul „Cum răsare soarele la Groşi“, scriitorul Cornel Udrea, una dintre figurile proeminente ale lumii artistice clujene, spune despre omul „care s-a simţit bine numai înconjurat de oameni“:

„(…) De ce nu a ales Dumitru Fărcaş sihăstria colectivă a celebrităţii, în ţara lui Aiurea (şi sunt multe acestea, răspândite pe tot pământul globului), acolo unde privighetorile dau triluri în limbi internaţionale şi se simt minunat în colivii aurite, care tot colivii se numesc, oricum ar arăta?

De ce nu a abdicat Dumitru Fărcaş de la norma bunului simţ a folclorului autentic, original, lăsându-se chiar şi pentru o clipă furat de aromele tari şi condimentele celebrităţii?

De ce nu este Dumitru Fărcaş un om bogat (înţeles ca stăpân de acareturi, căşi cu zece odăi şi maşini năzdrăvane), ca să facă în ciuda tinerimii orgolioase, prepusă oricând la o concesie, la o renunţare, la o ocolire de adevăr?

Ar mai fi foarte multe întrebări, dar importante mi se par răspunsurile care se dau înainte ca aceste întrebări să se nască şi atunci vorbim cu conştiinţa împăcată despre artistul profesionist, cel care nu abdică de la principiile sale de o viaţă. Nu a dorit niciodată să fie pildă, să ţină lecţii de morală în piaţa mare, a rămas OM şi a avut la el întotdeauna un zâmbet pentru fiecare şi un «servus!» spus din inimă, din inima sa mare cât Maramureşul şi la fel de bogată în simţiri şi în sentimente. (…) Asupra lui, Dumnezeu s-a aplecat cu o grijă mare ştiind că este vorba de un cocon hărăzit, care are multe de spus şi care chiar trebuie să le spună prin miracolul curent al unui talent ce sare din normă.“

Poveţele Mariei Tănase

La 7 august 1962, după ce îl remarcă la un concurs, Maria Tănase îi trimite lui Dumitru Fărcaş o scrisoare: „Ajunsă de câteva zile în Bucureşti, mi-am învins ocupaţiunile multiple pe care le am (...) şi-ntr-o linişte relativă măcar să pot formula pe hârtie ceea ce doresc de la dumneata. Vezi mata, drăguţă, n-am prea scris multe în viaţa mea, şi mai cu seamă scrisori, dar scrisori ca aceasta, în care toată respiraţia mea de artist să-şi caute locul nu am scris nici o dată. Vezi, Fărcăşel, să nu te umfli, că-ţi cade nasul şi te faci urât şi gata cu admiratorii talentului matale! Nu vreau să te necăjesc, dar vezi, dumneata, Fărcaş, eşti un mare artist, dar atât de tânăr faţă de mine, că nu-mi dau seama dacă - Doamne fereşte! - nu faci şi dumneata parte dintre aceia care, înainte să «umble», îşi «iau boii lui Dumnezeu în cap». Mi-ai povestit că munceşti mult şi am dedus ca eşti ambiţios (...). Eşti ambiţios ca să parvii sau eşti ambiţios ca să rămâi artist? (...) Se nasc atât de rar oameni înzestraţi cu nobleţea artistică a dumitale, încât consider o datorie de artist să-ţi ofer «aripile» mele şi să te feresc să dai «piept» cu zidul gros al nechemaţilor care au ajuns să fie mari câştigători de poziţii în artă, numai şi numai fiindcă artiştii nu se ajută între ei...“ (fragmente din epistola-testament scrisă de Măria cântecului nostru popular tânărului Fărcăşel).