Ziarul Lumina utilizează fişiere de tip cookie pentru a personaliza și îmbunătăți experiența ta pe Website-ul nostru. Te informăm că ne-am actualizat politicile pentru a integra în acestea și în activitatea curentă a Ziarului Lumina cele mai recente modificări propuse de Regulamentul (UE) 2016/679 privind protecția persoanelor fizice în ceea ce privește prelucrarea datelor cu caracter personal și privind libera circulație a acestor date. Înainte de a continua navigarea pe Website-ul nostru te rugăm să aloci timpul necesar pentru a citi și înțelege conținutul Politicii de Cookie. Prin continuarea navigării pe Website-ul nostru confirmi acceptarea utilizării fişierelor de tip cookie conform Politicii de Cookie. Nu uita totuși că poți modifica în orice moment setările acestor fişiere cookie urmând instrucțiunile din Politica de Cookie.
x
×
Acasa Interviu „Naşterea Domnului este izvorul tuturor praznicelor“

„Naşterea Domnului este izvorul tuturor praznicelor“

Un articol de: Pr. Ciprian Bâra - 21 Dec, 2008

Alături de Sfintele Paşti, Crăciunul este cea mai mare Sărbătoare a creştinătăţii. Prăznuită în fiecare an la 25 decembrie, ea face parte din cele 12 sărbători împărăteşti ale Bisericii Ortodoxe şi este permanent prilej de bucurie, pace şi linişte sufletească. Despre cum sărbătoreau primii creştini acest praznic, despre dezvoltarea liturgică şi solemnitatea sărbătorii de altă dată şi din zilele noastre aflăm în interviul ce urmează, cu pr. asist. Silviu Tudose, Catedra de Teologie Practică a Facultăţii de Teologie din Bucureşti.

Părinte profesor, creştinii primelor veacuri sărbătoreau Naşterea Domnului?

Dacă vorbim îndeosebi de primele trei veacuri, în care Biserica creştină s-a aflat mai tot timpul sub persecuţii, trebuie spus că sărbătorile erau extrem de puţine şi prăznuite cu mult mai puţină solemnitate faţă de ceea ce avea să se întâmple după libertatea de manifestare pe care a oferit-o creştinismului Sfântul Împărat Constantin cel Mare, în 313.

Informaţiile pe care le avem atestă prezenţa, ca sărbători generale în Biserică, doar a duminicii, Sfintelor Paşti şi Cincizecimii sau Pogorârea Sfântului Duh. Celelalte sărbători, între care şi Naşterea Domnului, au avut un caracter mai mult local, majoritatea apărând mult mai târziu (cum sunt, de exemplu, sărbătorile închinate Macii Domnului, apărute începând cu sec. al V-lea, după cristalizarea învăţăturii de credinţă referitoare la rolul său în iconomia mântuirii).

Cert este că evenimentul minunat al Naşterii Domnului a început la un moment dat să fie sărbătorit, însă nu în acelaşi timp şi în acelaşi mod în toată Biserica.

„Naşterea Domnului a fost celebrată la începuturi pe 25 decembrie, la Roma şi în Nordul Africii“

De când a început să se sărbătorească praznicul Naşterii Domnului pe 25 decembrie şi de ce?

După cum spuneam, sărbătoarea Naşterii Domnului a fost introdusă în calendarul creştin la o dată relativ târzie, în comparaţie cu Sfintele Paşti sau cu Pogorârea Sfântului Duh. Data de 25 decembrie, ca zi de celebrare a Naşterii Domnului, a apărut mai întâi la Roma şi în Nordul Africii. În celelalte zone ale Bisericii Creştine şi îndeosebi în Răsărit, Naşterea a fost celebrată odată cu Botezul Domnului, pe 6 ianuarie, sărbătoarea fiind cunoscută cu numele de Epifania sau Teofania (Arătarea Domnului). Despre această împreună-serbare aminteşte pentru prima dată un papirus egiptean, datat la începutul secolului al IV-lea. Despărţirea în două sărbători de sine stătătoare, aşa cum sunt astăzi, Naşterea şi Botezul Domnului, avea să se întâmple treptat în Răsărit, de-a lungul secolelor IV-V. Avem mărturii istorice care vorbesc despre existenţa lor separată, în primul rând la Antiohia, prin 370, iar apoi la Constantinopol, în jurul anului 380, unde Sf. Grigorie de Nazianz a rostit o predică celebră, care s-a păstrat până astăzi. Parte din cuvintele ei au constituit chiar o sursă de inspiraţie pentru un cunoscut imnograf din secolul al VIII-lea, Cosma de Maiuma, fratele vitreg al Sf. Ioan Damaschin, care avea să compună atunci catavasiile Naşterii Domnului („Hristos Se naşte, slăviţi-L, Hristos din ceruri, întâmpinaţi-L…“).

„Biserica a vrut să arate credincioşilor ei că adevăratul Soare neînvins este Mântuitorul Hristos“

În privinţa alegerii datei de 25 decembrie, prezentă, aşa cum am spus, încă de la început la Roma, ca dată de prăznuire a Naşterii Domnului, există mai multe ipoteze.

Prima dintre ele, aşa-zis istorică, se bazează de mărturii provenite din arhivele romane şi care indică data de 25 decembrie ca dată a recensământului imperial la care Fecioara Maria şi Dreptul Iosif au participat atunci. Documentele s-au păstrat la Roma, provenind din Ierusalim, oraş ce avea să fie distrus ulterior de către romani.

A doua ipoteză se leagă de presupunerea că sărbătoarea Bunei-Vestiri o precedă pe cea a Naşterii Domnului şi, în funcţie de ea, s-a calculat data de 25 decembrie. Adică, nouă luni după 25 martie. Ipoteza a fost lansată de cunoscutul istoric al cultului creştin, L. Duchesne, la sfârşitul secolului al XIX-lea, fiind susţinută şi de mulţi alţi cercetători.

O altă ipoteză este cea care susţine că, la începutul secolului al IV-lea, Biserica a fost nevoită să contracareze cultul păgân al zeului Mithra, Zeul Soarelui neînvins (Sol invictus), destul de răspândit în imperiul roman, îndeosebi în rândul militarilor. În jurul solstiţiului de iarnă, se sărbătorea naşterea zeului Mithra, manifestările prilejuite de această sărbătorire fiind unite cu alte două sărbători păgâne, Saturnaliile (închinate zeului Saturn) şi Juvenaliile (sărbători ale tinerilor). Pe fondul acestor „oferte“ care veneau din partea păgânismului, se pare că Biserica a vrut să arate credincioşilor ei că adevăratul Soare neînvins este Mântuitorul Hristos, „Soarele dreptăţii“, aşa cum Îl numise proorocul Maleahi. Aşadar, dies natalis Solis invicti, adică ziua naşterii Soarelui neînvins, a căpătat un sens creştin, devenind o sărbătoare a Naşterii Fiului lui Dumnezeu Întrupat.

Prăznuit cu mare solemnitate în primul mileniu la Constantinopol şi Bethleem

Cum se sărbătorea în primul mileniu Naşterea Domnului la Constantinopol şi la Bethleem, locul Naşterii Domnului?

Cu mare solemnitate. Mai întâi, exista încă din secolul al IV-lea, ziua de ajunare, de dinaintea sărbătorii, în care avea loc botezul catehumenilor, adică al celor care în perioada anterioară se pregătiseră să devină membri ai Bisericii. De aceea, până astăzi, la dumnezeiasca Liturghie din ziua Naşterii Domnului, în loc de „Sfinte Dumnezeule…“ se cântă „Câţi în Hristos v-aţi botezat….“. Tot în această zi se săvârşea slujba Ceasurilor mari sau împărăteşti. Se numesc aşa pentru că la ele participau şi împăraţii bizantini, însoţiţi de toată curtea lor. De asemenea, a apărut rânduiala ca preoţii să vestească Naşterea Domnului, trecând cu icoana praznicului pe la casele credincioşilor.

În ceea ce priveşte ziua propriu-zisă a Naşterii, aşa cum spuneam, era prăznuită cu mare solemnitate, ca expresie a bucuriei că S-a născut Izbăvitorul lumii. Era o zi de repaus, în care toţi participau la dumnezeiasca Liturghie, existând rânduiala, păstrată până astăzi, să nu se îngenuncheze, până în ziua Bobotezei. Tot acum, în plan civil, erau suspendate anumite manifestări publice care ar fi umbrit bucuria sărbătorii (spectacolele de teatru şi jocurile din palestre şi circuri), mulţi dintre cei închişi beneficiind acum de graţierile mult aşteptate.

„Solemnitatea sărbătorii era mult mai mare în lumea bizantină decât astăzi“

Credeţi că acum s-a pierdut din solemnitatea liturgică de altădată a sărbătorii?

Şi da, şi nu. Dacă cercetăm descrierile sărbătorii, e uşor să constatăm că solemnitatea era mult mai mare în lumea bizantină decât astăzi. Cu toate acestea, ziua Naşterii Domnului, ca şi cele care o însoţesc, până la slăvitul praznic al Botezului, păstrează până astăzi o solemnitate greu de descris în cuvinte. Solemnitatea se datorează în primul rând bucuriei pe care o retrăim în fiecare an, că S-a născut Hristos Domnul, iar acest eveniment minunat, singurul nou sub soare, aşa cum spune troparul sărbătorii, „răsărit-a lumii lumina cunoştinţei“. Sigur că solemnitatea este dată şi de felul în care sunt alcătuite slujbele acestei perioade, în special dumnezeiasca Liturghie, cu antifoanele ei speciale, cu lecturile biblice care istorisesc Naşterea şi vorbesc despre „planul“ lui Dumnezeu de a mântui lumea din întunericul păcatului.

Îmi vine în minte acum o rânduială pe care am trăit-o în copilărie, în satul meu natal, unde slujba de Crăciun se săvârşeşte noaptea, mai exact în primele ore ale dimineţii. Venind la Bucureşti, unde în majoritatea bisericilor slujba se săvârşeşte la ora obişnuită, ca în orice zi de sărbătoare, vă mărturisesc că am pierdut ceva din „farmecul“ slujbei începută foarte devreme. O Liturghie de Crăciun care însoţeşte răsăritul soarelui te ajută parcă mai mult să trăieşti Răsăritul cel de sus al Soarelui dreptăţii, despre care vorbeam mai înainte. Cred că o generalizare a acestei rânduieli, care are cu siguranţă temeiuri în tradiţia Bisericii, ar spori solemnitatea praznicului şi ne-ar ajuta pe toţi să participăm cu adevărat la Naşterea din Bethleemul Iudeii.

„Naşterea Domnului a reprezentat sursă de inspiraţie pentru imnografi“

Avem mărturii de la Părinţii Bisericii despre Praznicul Naşterii Mântuitorului Hristos?

Foarte multe. Nu ne permite timpul ca să menţionăm toţi Sfinţii Părinţi care ne-au lăsat cuvinte despre acest slăvit praznic. Îmi vine în minte Sf. Grigorie de Nazianz, de la care avem o cuvântare la Naşterea Domnului ce a reprezentat, aşa cum spuneam mai devreme, sursă de inspiraţie pentru imnografi. Apoi şi alţi Sfinţi Părinţi care au făcut acelaşi lucru: Sf. Vasile cel Mare, Sf. Grigorie de Nyssa sau Sf. Ioan Gură de Aur. Acesta chiar spune la un moment dat că „Naşterea Domnului este izvorul tuturor praznicelor“, adică, dacă Hristos nu S-ar fi născut, nu am fi avut nici celelalte praznice legate de viaţa Sa pământească. Mai târziu, Sf. Sofronie al Ierusalimului sau Sf. Ioan Damaschin au vorbit adeseori despre acest praznic. Acesta din urmă chiar ne-a lăsat consemnată o interesantă legendă, culeasă dintr-o scriere persană, despre cei trei magi, care, după ce s-au închinat Pruncului Iisus, povestind ce au văzut, au spus fiecare: cel dintâi: „Eu L-am văzut ca pe un copilaş“, al doilea: „Eu L-am văzut ca pe un tânăr de 30 de ani“, iar al treilea „Eu L-am văzut ca pe un bătrân cu părul albit“.