Ziarul Lumina utilizează fişiere de tip cookie pentru a personaliza și îmbunătăți experiența ta pe Website-ul nostru. Te informăm că ne-am actualizat politicile pentru a integra în acestea și în activitatea curentă a Ziarului Lumina cele mai recente modificări propuse de Regulamentul (UE) 2016/679 privind protecția persoanelor fizice în ceea ce privește prelucrarea datelor cu caracter personal și privind libera circulație a acestor date. Înainte de a continua navigarea pe Website-ul nostru te rugăm să aloci timpul necesar pentru a citi și înțelege conținutul Politicii de Cookie. Prin continuarea navigării pe Website-ul nostru confirmi acceptarea utilizării fişierelor de tip cookie conform Politicii de Cookie. Nu uita totuși că poți modifica în orice moment setările acestor fişiere cookie urmând instrucțiunile din Politica de Cookie.
x
×

CAUTĂ ÎN ZIARUL LUMINA




Până la:

Ziarul Lumina Educaţie și Cultură Interviu „Toate marile imperii au încercat să transforme Marea Neagră într-un fel de anexă a lor“

„Toate marile imperii au încercat să transforme Marea Neagră într-un fel de anexă a lor“

Galerie foto (1) Galerie foto (1) Interviu
Un articol de: Larisa Iftime - 07 Iulie 2009

▲ „Controlul Mării Negre s-a realizat prin stăpânirea unor puncte de importanţă strategică şi prin crearea unei flote. Dacă ar fi să sintetizez punctele-cheie prin care o mare putere a controlat Marea Neagră, acestea ar fi: strâmtorile, Peninsula Crimeea, gurile Dunării şi Trapezuntul“ ▲ „Pe timpul domniei lui Ştefan cel Mare, Marea Neagră a avut o importanţă covârşitoare. De fapt, exagerând puţin, războiul lui Ştefan cel Mare cu Imperiul Otoman a fost rezultatul intenţiei domnului Moldovei de a păstra cu orice preţ cetăţile Chilia şi Cetatea Albă“ ▲ „Cred că, în conjunctura actuală, am intrat într-o fază de pluralism în Marea Neagră, aşa cum au mai existat în anumite perioade... Am ieşit din faza imperială, chiar dacă ea a fost una doar parţială“ z Interviu cu dl profesor Ovidiu Cristea, directorul Institutului de Istorie „Nicolae Iorga“ al Academiei Române ▲

Domnule profesor, ce a însemnat Marea Neagră pentru istoria noastră, pentru civilizaţia noastră? Am putea construi un concept, care să fie important la înţelegerea istoriei noastre? Dacă ar fi să facem o comparaţie cu ceea ce a însemnat Marea Mediterană pentru câteva mari popoare din Europa?

Am să folosesc o formulă foarte des utilizată de medievişti, cuvintele îi aparţin lui Gheorghe Brătianu, autorul primei sinteze de istorie a Mării Negre. El a spus aşa: „Marea Neagră a fost placa turnantă a comerţului internaţional“. Şi, din această poziţie, a influenţat, evident, şi teritoriile româneşti. În mod fericit, a fost o perioadă de maximă înflorire economică a Mării Negre în sec. XIII-XIV. De-a lungul istoriei, au fost perioade de deschidere şi de închidere a ei. Închidere a fost când litoralul Mării Negre a ajuns să fie stăpânit de o mare putere terestră: Imperiul Roman, Imperiul Bizantin, ulterior, Imperiul Otoman şi, mai recent, Imperiul Rus. Toate aceste mari imperii au încercat să transforme Marea Neagră într-un fel de anexă a lor, într-un lac roman, bizantin, otoman sau rusesc. În anumite proporţii, s-a reuşit. Cel mai bine a reuşit Imperiul Otoman, care a stăpânit în întregime ţărmurile mării. Controlul Mării Negre s-a realizat prin stăpânirea unor puncte de importanţă strategică şi prin crearea unei flote. Dacă ar fi să sintetizez punctele-cheie prin care o mare putere a controlat Marea Neagră, acestea ar fi: strâmtorile, Peninsula Crimeea, gurile Dunării şi Trapezuntul. În general, stăpânirea măcar a trei dintre aceste puncte era suficientă. Otomanii au fost cei care le-au stăpânit pe toate patru.

De când începe să se lege istoria Mării Negre de istoria României? Putem începe cu istoria Greciei, pentru că, în istoria îndepărtată, Marea Neagră şi Dunărea au fost un fel de barieră pentru lumea „de dincolo“, lumea sciţilor.

Depinde cât de mult vrem să ne ducem în timp şi depinde cum înţelegem poporul român. Pentru români, Marea Neagră începe să joace un rol însemnat, o dată cu crearea ţărilor medievale române, Ţara Românească şi Moldova, în cursul sec. al XIV-lea. Un fapt deloc lipsit de importanţă, în titlurile primilor domnitori, şi din Ţara Românească, şi din Moldova, precizează întinderea „până la marea cea mare“, până la Marea Neagră adică. „Marea“ a avut în mentalitatea conducătorilor medievali şi o funcţie imperială, a fost un atribut prin excelenţă al suveranităţii. Eşti monarh numai dacă stăpâneşti şi pământul, şi marea. Mulţi suverani medievali, din Răsărit sau din Occident, au ţinut să marcheze în titlul lor acest atribut al puterii regale.

Mai mult de 400 de ani, regula jocului au impus-o otomanii

Cât de importantă a fost Marea Neagră, în perioada medievală de înflorire, pentru comerţul din zonă? Era cea mai mare poartă?

Nu a fost neapărat cea mai mare poartă... Însă Marea Neagră era legată de Europa Centrală prin două axe comerciale: drumul Braşovului sau al Brăilei, care traversa Ţara Românească, şi drumul Moldovei, care lega Cetatea Albă de Liov şi, apoi, de Marea Baltică. Acest drum al Moldovei a început să fie utilizat de la sfârşitul sec. al XIV-lea, în contextul în care, drumul tătărăsc, ce pornea din Crimeea spre aceleaşi centre din Polonia, a devenit nesigur. Luptele dintre lituanieni şi tătarii din Hoarda de Aur au impus negustorilor găsirea unei formule de compensaţie şi aceasta a fost pe teritoriul Moldovei, care era o ţară mai aşezată, în acea perioadă. Drumul Brăilei sau al Braşovului lega Cetatea Chiliei, de la gurile Dunării, de Braşov şi de Buda, iar, mai departe, de centrele comerciale din Germania. Pe ambele drumuri, domnii din Ţara Românească şi din Moldova au acordat un număr de privilegii, pentru încurajarea negustorilor, ca ei să vină cu mărfuri. Pentru Ţara Românească s-au păstrat privilegiile acordate negustorilor din Braşov şi negustorilor polonezi. Pentru Moldova, există aceleaşi privilegii acordate negustorilor din Liov şi din Braşov. Există, de asemenea, privilegii pentru alte centre mai mici, pentru Bistriţa.

Pe Marea Neagră se făceau legăturile nu numai cu Orientul, dar şi cu cetăţile italiene?

Dinspre Marea Neagră, se pleca fie spre Constantinopol, şi de aici în diverse puncte - spre Peninsula Italică, spre Egipt, spre Ţara Sfântă. Fie se pleca spre Trapezunt şi, de aici, se făcea legătura cu Marea Caspică şi cu Orientul Mijlociu. Fie se pleca spre Crimeea, la Kaffa, fie spre Marea Azov, la Tana, care era un alt centru comercial şi, de aici, se făcea legătura cu spaţiul rusesc de azi.

Câtă vreme Marea Neagră a fost doar „lac“ turcesc?

Se consideră că din momentul cuceririi Chiliei şi Cetăţii Albe, în 1484, până la începutul sec. al XIX-lea, când Imperiul Otoman a acceptat navigaţia unor puteri străine în zona Mării Negre. Sigur, ocazional, au fost perioade când unei anumite puteri i s-a permis să pătrundă în zonă şi să facă comerţ. Dar important de reţinut este că regula jocului au impus-o otomanii. Până în momentul în care ei au luat în stăpânire această zonă, traficul se desfăşura liber. Din momentul în care otomanii au cucerit ţărmurile şi au pus această stavilă la strâmtori, nu puteai să faci comerţ decât în condiţiile dictate de ei. Vămile, moneda, produsele erau dictate de ei. Existau anumite produse care nu puteau fi scoase din Imperiul Otoman, cum erau cerealele. Au existat interdicţii repetate ale sultanilor, de a se scoate în afara imperiului grâne.

Războiul lui Ştefan cel Mare cu Imperiul Otoman a pornit de la Cetatea Chilia

În perioada lui Ştefan cel Mare, ce importanţă avea Marea Neagră pentru Moldova? Şi acum aş vrea să deschid această temă, a domniei lui Ştefan cel Mare, care-i centrală pentru înţelegerea spiritualităţii noastre...

Pe timpul domniei lui Ştefan cel Mare, Marea Neagră a avut o importanţă covârşitoare. De fapt, exagerând puţin, războiul lui Ştefan cel Mare cu Imperiul Otoman a fost rezultatul intenţiei domnului Moldovei de a păstra cu orice preţ cetăţile Chilia şi Cetatea Albă. Chilia a fost şi în mâinile Moldovei, şi în ale Ţării Româneşti... A existat apoi o rivalitate între cele două ţări pentru stăpânirea acestui centru. Ştefan cel Mare a rezolvat definitiv litigiul moldo-muntean, cucerind, în 1465, Chilia. În momentul în care a cucerit Chilia, evenimentul a declanşat alte reacţii ale puterilor interesate de stăpânirea Chiliei. Ungaria a revendicat imediat cetatea, pentru că tatăl lui Matias Corvin, Iancu de Hundeoara, fusese cel care instalase o garnizoană ungară aici şi retrocedase Chilia Ţării Româneşti. A urmat campania din 1467, dezastruoasă pentru Ungaria. Apoi, Ştefan cel Mare a realizat că Ţara Românească nu se va împăca cu această situaţie de fapt. A intervenit pentru a-l schimba pe Radu cel Frumos cu un domn fidel lui, şi această intervenţie a declanşat conflictul cu Imperiul Otoman.

Cum s-a dezvoltat acest război cu turcii, care, până la urmă, a devenit un război al lumii moderne, al creştinătăţii cu turcii?

Ştefan cel Mare a intrat în război într-un moment în care Imperiul Otoman era deja angajat, de 10 ani de zile, într-un conflict pentru supremaţie în Marea Mediterană cu Veneţia. Ştefan cel Mare a intervenit pentru a păstra statutul Moldovei. Momentul intrării lui Ştefan cel Mare în război părea favorabil. Uzun-Hasan, şahul Persiei, se îndrepta cu o mare oaste împotriva Imperiului Otoman şi avea speranţe îndreptăţite că va fi în stare să-l înfrângă pe Mehmet al II-lea Cuceritorul. Din păcate, evenimentele au luat rapid o altă turnură. Sultanul a câştigat bătălia de la Otlukbeli şi, ulterior, a încercat să-i lovească pe adversarii săi europeni. Prima ţintă a fost Veneţia, care stăpânea ceea ce numim astăzi Albania, încercând să cucerească cetatea Scutari, şi a eşuat. Atunci, pentru a compensa pierderea de prestigiu printr-o victorie, a dat ordin trupelor sale să se îndrepte către Moldova. A fost prima bătălie de proporţii, în ianuarie 1475, când Ştefan cel Mare l-a învins pe beylerbey-ul Rumeliei. Aşa a provocat campania sultanală din anul următor. Relevant pentru subiectul nostru este că polonezii au încercat să medieze acest conflict. Una dintre condiţiile pe care sultanul le-a pus pentru a renunţa la campania din anul următor a fost cedarea imediată a cetăţilor Chilia şi Cetatea Albă, ceea ce Ştefan a refuzat.

Care au fost mesajele Veneţiei, care reprezenta o forţă economică a Occidentului, în acel moment - erau mesaje de tip economic, religios sau politic?

Latura religioasă a fost exploatată atât de Ştefan, cât şi de Veneţia. Ambele puteri au încercat să folosească argumentul retoric al unităţii întru credinţă. Au existat contacte diplomatice, a existat un interes al Veneţiei de a susţine eforturile militare ale lui Ştefan. Însă problema era ceva mai complicată, pentru că în ecuaţie exista şi regele Ungariei, cu care Ştefan s-a reconciliat după bătălia de la Baia. Regele Ungariei afirma în ochii creştinătăţii catolice ideea că domnii din Ţara Românească şi Moldova sunt simpli vasali, sunt căpitani ai săi, şi că el este cel care duce acest război împotriva Imperiului Otoman. Din acest motiv, cam toate subsidiile, care au venit din partea papalităţii şi ale altor puteri, au ajuns în vistieria Ungariei.

Informaţiile de la Veneţia, ale Papei, circulau pe canale directe cu Ştefan?

Primele contacte au fost intermediate de Ungaria, dar au fost apoi contacte directe cu Veneţia. Veneţia a numit un ambasador extraordinar aici - fapt fără precedent -, în persoana lui Emanuelle Gerardo, care a plecat în Moldova. A stat în Moldova, fiind alături de Ştefan, până după campania din 1476. Faptele de arme, totuşi, fără să exagerăm, ale domnului Moldovei au atras atenţia Veneţiei. Astfel, în 1499, când a reizbucnit conflictul dintre Veneţia şi Imperiul Otoman, o nouă ambasadă, cu ambasadorul Matteo Muriano, a ajuns în Moldova, încercând să tatoneze posibilitatea unei noi alianţe antiotomane.

Între Imperiul Otoman şi Moldova era o diferenţă colosală

Există şi ideea aceasta, care circulă într-un mediu mai puţin informat din punct de vedere istoric, de a pune sub analiză critică multe dintre aceste bătălii ale domnitorilor noştri. Chiar în unele manuale şcolare s-a spus că multe dintre bătăliile câştigate pe moment de Ştefan cel Mare au fost, până la urmă, nişte înfrângeri. Ce spun aceste surse noi?

Trebuie să încercăm să înţelegem anumite lucruri... E suficient să ne uităm pe o hartă, chiar şi modernă, şi să înţelegem că între Imperiul Otoman şi Moldova era o diferenţă colosală. Nu numai de întindere, dar şi de potenţial uman, de resurse. Un război a fost întotdeauna costisitor pentru cei care l-au purtat. Faptul că Moldova a fost în război cu turcii vreme de 11 ani este un lucru formidabil, chiar dacă acest război s-a terminat cu o înfrângere, până la urmă, cu pierderea celor două cetăţi. Şi Moldova a redevenit tributară. Totuşi, faptele de arme nu pot fi în nici un fel negate. Oastea otomană a fost complet nimicită în 1475. O altă campanie sultanală, din 1476, s-a terminat fără ca oastea sultanului să poată cuceri capitala şi cetăţile Moldovei, în ciuda victoriei lor de la Războieni. Noi, românii, percepem bătălia de la Războieni ca pe un dezastru militar, dar martori din tabăra sultanului, ca Giovanni Maria Angiollelo, lasă să se înţeleagă că, de fapt, domnul Moldovei s-a retras, fără a pierde prea mulţi oameni, la adăpostul întunericului, fără ca turcii să-l poată urmări.

Din ce zonă a primit Ştefan cel Mare mai mult sprijin militar?

A primit sprijin militar de la vecini, de la regele Ungariei, în special, din secuime. A primit ajutor de la regele Poloniei, mai puţin, şi mai ales în timpul lui Baiazid al II-lea, după ce acesta a cucerit cetăţile Chilia şi Cetatea Albă. Ştefan a făcut o tentativă de recucerire a acestor două cetăţi şi atunci regele Cazimir al Poloniei i-a trimis ajutoare. Au existat contacte, dar ajutor concret nu a primit din Occident. Era vorba mai degrabă de încurajări şi, aşa cum aţi amintit, s-a încercat, prin mijlocirea Veneţiei, o alianţă cu tătarii din Hoarda Mare, acel proiect scitic.

Cine-l mai concura pe Ştefan, atunci, în acest spaţiu ortodox?

Marele cneaz al Moscovei... Însă, e clar că Ştefan cel Mare a fost una dintre figurile majore ale Ortodoxiei în epocă, nu numai prin ceea ce a făcut în Moldova, ci şi prin ajutoarele trimise la Sfântul Munte Athos. A avut o atenţie particulară pentru Mănăstirea Zografu, o ctitorie a ţarilor bulgari. Şi căsătoriile sale sunt iarăşi semnificative. Prima căsătorie cu Evdokia de Kiev a fost o încercare de apropiere faţă de lumea rusă. În a doua căsătorie, mulţi istorici au subliniat aspectul ei „imperial“, cu Maria de Mangop sau Maria Asanina Paleologhina. Ea era înrudită cu cele două mari familii bizantine imperiale, care îi aduceau lui Ştefan şi un spor de prestigiu. Era vorba de contactul cu marile dinastii imperiale bizantine şi, potenţial, contactul cu câteva dintre mitropoliile ortodoxe de mare prestigiu din Crimeea, din Herson, în principal. Iar proiectele sale de a-şi întinde stăpânirea până în Peninsula Crimeea - a discutat aceste aspecte prin trimisul său la Veneţia, Grigore Ţamblac - arată că el, la un moment dat, s-a gândit să-şi extindă stăpânirea asupra întregului litoral nord-pontic. Conjunctura, însă, nu i-a permis să pună în practică un astfel de proiect.

▲ „Practic, Ucraina are pretenţii mai mari de cum avea Uniunea Sovietică în anii â70“

În epoca modernă, Marea Neagră era stăpânită şi de mari puteri occidentale, Anglia, mai ales... Cum putea fi descrisă Marea Neagră atunci?

Până la Tratatul de la Adrianopol, Marea Neagră a rămas închisă, practic, puterilor occidentale, cu excepţia unor situaţii extraordinare. După Tratatul de la Adrianopol, au fost încercări succesive de reglementare a statutului strâmtorilor şi a navigaţiei în Marea Neagră. După Războiul din Crimeea şi după Tratatul de la Paris, Rusia a fost obligată să renunţe la flota din Marea Neagră şi să-şi distrugă fortificaţiile din zona pontică. Situaţia aceasta a nemulţumit Rusia şi a făcut-o să caute anularea cu orice preţ a acestor clauze. Un nou statut al Mării Negre a fost impus, după Războiul de independenţă, prin Tratatul de pace de la Berlin. Ultima reglementare este din perioada interbelică, Conferinţa de la Montreux.

Legătura dintre Dunăre şi Marea Neagră cum este văzută? Dunărea, la un moment dat, venea cu influenţă austriacă, Marea Neagră cu influenţe de altă natură... Cum s-au legat în beneficiul nostru?

Există o simbioză între cele două ape, marea şi fluviul. Nu întotdeauna puterile danubiene au reuşit să aibă un cuvânt de spus în privinţa Mării Negre. Cazul Austriei, pe care l-aţi amintit, este un caz semnificativ. Încă din sec. al XVIII-lea, Austria încearcă să-şi facă drum spre Marea Neagră, însă poziţia Imperiului Otoman a fost categorică. Primele curse dintre Viena şi Constantinopol, pe Dunăre, apar abia din secolul al XIX-lea. După foarte multe negocieri, linia de navigaţie, pe cursul inferior al Dunării, până la Constantinopol, care avea destule probleme, din cauza zonei Cazanelor, mai exact, se făcea cu foarte mare greutate. Un călător, care ar fi plecat de la Viena cu vaporul, trebuia să schimbe de vreo patru ori nava, între Budapesta şi Constantinopol.

Astăzi, când se rediscută problema Mării Negre, credeţi că politicienii - nu numai cei români - ţin cont de o problemă de istorie? Credeţi că a venit vremea reaşezării centrelor de interes politic şi militar care ţin de Orient?

Cred că, în conjunctura actuală, am intrat într-o fază de pluralism în Marea Neagră, aşa cum au mai existat în anumite perioade... Am ieşit din faza imperială, chiar dacă ea a fost una doar parţială. Au existat acele ambiţii ruseşti, apoi sovietice, chiar dacă nu au atins niciodată amplitudinea maximă a pretenţiilor lor. Pentru Rusia, tentativa de intervenţie în Marea Neagră ar fi fost echivalentă cu o declaraţie de război. Se spune că în perioada comunistă ar fi existat un război rece şi un echilibru de forţe şi în Marea Neagră, între blocul Nord-Atlantic şi Uniunea Sovietică. Dar, cel puţin, din zona de nord şi până în zona Caucazului, dominaţia sovietică era incontestabilă. Tot acest segment a fost în aria de hegemonie sovietică. Acum s-a reconfigurat. Există alte noi puteri, fiecare cu ambiţiile ei. Dificultatea majoră constă în faptul că aceşti noi parteneri au nişte ambiţii disproporţionate cu epoca în care trăim, cu momentul şi chiar cu situaţia lor internă. Dau un singur exemplu, cazul Ucrainei, care este cazul cel mai ilustrativ. Este o naţiune tânără, este o ţară cu mari probleme economice şi sociale, este o ţară care ar fi trebuit să caute buna înţelegere cu vecinii săi. Or, toate atitudinile Ucrainei legate de gurile Dunării, de Delta Dunării, de Canalul Bâstroe, de Insula Şerpilor, cu delimitarea platoului continental al Mării Negre, mie îmi arată o agresivitate şi o lipsă completă de realism. Practic, Ucraina, aşa cum s-a şi subliniat în momentul deciziei de la Haga, avea pretenţii mai mari de cum avea Uniunea Sovietică, la ultimele negocieri, purtate în această chestiune, în anii â70. Este nefiresc. E firesc să ai anumite ţinte de politică externă, dar e bine să ţi le ajustezi la posibilităţile şi, mai ales, la realităţile ţării...