16 lumini cerești

În 4 februarie, Biserica Ortodoxă Română a făcut din nou istorie, așa cum știe ea. Într-o atmosferă de mare sărbătoare, pe lângă evenimentele legate de Centenarul Patriarhiei Române, a avut loc proclamarea generală a canonizării celor 16 sfinți duhovnici și mărturisitori ortodocși din secolul al XX-lea. 16 lumini cerești, 16 ajutători, 16 modele de viețuire în Hristos în plină modernitate...

Din cei 16 noi sfinți români ai veacului al XX-lea, i-am cunoscut nemij­locit pe cinci dintre ei! Am mai spus-o și cu alte ocazii: Dumnezeu mi-a hărăzit cea mai frumoasă meserie din lume, aceea de ziarist creș­tin în Româ­nia aflată la cumpăna dintre milenii și sfințenii. Am putut vedea cu ochii mei, atinge cu mâinile mele, auzi cu propriile urechi cum se exprimau, cum se rugau, cum vorbeau acești bineplăcuți ai Domnului. Unora le-am vizitat și chiliile unde se nevoiau, ori casele în care locuiau. Pe alții i-am publicat la editurile pe care le-am condus, unora le-am îngrjit eu însumi volumele aflate în pregătire, cu familiile unora am legat trainice prietenii, am cunoscut ucenici ai altora. Acești oameni sfinți m-au format duhovniceș­te într-o mare măsură, mi-au arătat căi de urmat, mi-au marcat traseele care duceau la mântuire. Le port o veșnică recunoștință! Fără de ei rătăceam calea...

De aceea voi porni, anul acesta, o cruciadă a mărturisirii lor în comu­ni­tățile din țară și din diasporă. Voi povesti cum arăta și se ruga în chilia lui de la Sihăstria Sfântul Părinte Paisie Olaru. Am și acum în memorie adierea înmiresmată a chiliei sale, mirosul de busuioc și prescură, mulțimea de icoane și tablouri religioase, macatul care îl acoperea ca un giulgiu.

Nu-l voi omite, în nici un caz, pe Sfântul Părinte Cleopa – un munte de duhovnicie care se exprima când oratoric, când rugător, când prin tăceri apăsate (doar freamătul metanierului se făcea simțit, înfiorân­du-te), când prin explozii de umor călugăresc sau entuziasm memorial. În preajma lui te simțeai bine (deși mai păcătos decât la venire, conștien­ti­zai acut starea căzută în care te aflai), te simțeai în sigu­ranță, știai că bătrânul acela impozant, cu cojocel pe umeri și cu glas de tunet poate munta și munții din loc. La propriu!

Cum să nu-l evoc tocmai pe Sfântul Părinte Mărturisitor Dumitru Stăniloae, dascăl al neamului și teolog al abisalelor taine dumnezeiești. Vârful absolut al generațiilor de teologi români ai secolului al XX-lea, acest om sfânt a avut glas de conști­in­ță, a stat drept în fața nedreptă­ților istoriei (și au fost nenumărate), a pătimit arestare și temniță grea pentru vina de a fi creștin mărturisitor. Fără voie, dar cu durere și-a expus familia izolării, lipsurilor și fricii permanente, el însuși trăind modest pe pământ, dar luxuriant în lumea reflecției teologice. Am pășit de nenumărate ori pragul modestului apartament din str. Cernica, i-am cunoscut familia de care m-a legat una dintre cele mai trainice prietenii ale existenței mele.

Desigur, Sfântul Părinte Sofian de la Antim a lăsat o dâră luminoasă în viața multora, căci parcă era plămădit din lumină. Nu-l voi uita niciodată, așa cum mi se înfățișa în incinta Mănăstirii Antim: un chip serafic, un firicel de glas, o privire azurie, dar, mai presus de orice, o permanentă disponibilitate de a da un sfat duhovnicesc potrivit, de a îndrepta un suflet pe calea mântuirii. A suferit mult în viață – exil, temniță, marginalizare –, dar suferința lui a fost cea a unui sfânt stoic.

În fine, ultimul pe care îl evoc acum și care va fi canonizat de Patriarhia Ecumenică este legendarul stareț de la Prodromu, Părintele Petroniu. Ce om delicat sufle­tește! Cât de afabil se purta cu toți cei care îi treceau pragul mănăstirii, ce distanță uriașă între acest bătrân sfătos, care înlesnea deschiderea sufletească deplină și urmași de-ai lui încruntați, grăbiți, puși pe risipă de canoane de pocă­ință, pe epitimii fără număr. Deși l-am cunoscut cu puțin înainte de a porni pe calea cerească, mi-a lăsat amintirea unui om deplin, teafăr, călugăros, dar nu rigid, viu sufletește.

Despre acești cinci sfinți contemporani voi vorbi pe larg, într-o serie de conferințe în țară și în diasporă, pe durata anului 2025. Deja există un mare interes pentru aceste mărturii directe, însă nu voi refuza nici o altă invitație, considerând aceasta o datorie a inimii, o fărâmă de întoarcere a unei recunoștințe pe care nu am s-o arăt decât așa: povestind despre ei, buchetul de români cerești!