19 octombrie, ziua când Ceahlăul prozei româneşti a păşit pe bolţile veşniciei

Într-o lume atât de agitată şi fragmentată, parcă nu mai avem timp să zăbovim şi asupra valorilor neamului nostru românesc. Cu riscul de nu respecta curentul acestor vremi agitate, astăzi vă propun să poposim asupra imaginii unui uriaş cu picioare de lut: Mihail Sadoveanu. Acum 47 de ani, pe 19 octombrie, într-o zi de toamnă târzie, după mulţi ani de stânjenire fizică, patriarhul cuvintelor meşteşugit aşternute pe hârtie apunea în al 81-lea an de viaţă. O viaţă din care se desprind deopotrivă raze de lumină şi pete de întuneric, o viaţă pe cât de controversată, pe atât de rodnică şi chiar pilduitoare în unele privinţe pentru noi, cei de astăzi.

Necruţătoarea boală i-a răpit mâna cea dreaptă

Se ştie că în amurgul vieţii sale scriitorul Mihail Sadoveanu şi-a legat existenţa de smeritul schit al lavrei nemţene, Vovidenia. Retras aici din tumultul vieţii Capitalei şi aflat într-o suferinţă apăsătoare după accidentul vascular major din anul 1956, romancierul a fost diagnosticat cu hemiplegie totală dreapta. Suferea nu doar pentru că nu mai putea să pătrundă în tainicul codru din apropierea schitului pentru a admira frumuseţile veşnic vii ale pădurii; suferea nu doar pentru că era împiedicat să mai redea acel plâns preafrumos al lui Eminescu, prin recitarea atât de lină a versului marelui poet; suferea mai ales pentru că necruţătoarea boală i-a răpit mâna cea dreaptă cu care a aşternut pe hârtie o întreagă epopee a poporului român, cu care a făurit o adevărată istorie a neamului din care a răsărit. Ani de recuperare, ani de chin, ani de remuşcări, ani de reculegeri, ani de firave nădejdi de însănătoşire. Pereţii casei mitropolitului Visarion Puiu din spaţiul monastic al Schitului Vovidenia stau mărturie acestor clipe dramatice din viaţa scriitorului, deoarece aici la Vovidenia el şi-a petrecut mare parte a vieţii după 1956. Vegheat permanent de cadre medicale specializate, Mihail Sadoveanu s-a îmbrăcat în tăcere ca într-o hlamidă împărătească. Comunica foarte puţin şi doar în momente limită. De altfel, caracterul său taciturn au făcut pe mulţi apropiaţi să rostească că poate toată viaţa nu a vorbit prea mult şi pentru a conserva în acest mod depozitul de cuvinte îndelung meşteşugite urmând a fi folosit numai în scris, în arhicunoscutele sale volume, peste o sută la număr, iar acum soarta crudă îl osândea la o tăcere obligată. Nu a fost învins total. După stăruitoare exerciţii maestrul a reuşit să aştearnă gânduri tihnite pe hârtie cu mâna stângă. Cei care l-au însoţit în acei ani la Vovidenia mărturisesc cum mergeau pe ascuns la slujbă la schit, cum scriitorul îşi manifesta adeseori dragostea sa pentru această aşezare monahală, pentru tihna ce o simţea aici, în poiana liniştii, aşa după cum el însuşi numea locul unde era amplasat Schitul Vovidenia.

Tristeţea iremediabilă ce i se citea pe chip purta în ea taina unei vieţi zbuciumate şi de puţini înţeleasă. Sadoveanu apunea încet, lăsându-ne nouă, în marea trecere, cântul nemuririi. În ultima toamnă petrecută la Vovidenia, conu Mihai părea mai liniştit. Erau probabil momente de împăcare, de asumare a Crucii suferinţei. Natura din jur, receptacul al rugăciunilor şi speranţelor de mai bine, i-a oferit pentru ultima dată o reprezentaţie pe măsură. Dealurile împădurite în prag de toamnă îşi lepădau cu mâhnire veşmântul cândva verde, cu aspiraţia ca în primăvară să fie mai frumos. Grădina din jurul casei, rămasă neprihănită de civilizaţie, s-a constituit într-un fidel prieten pentru scriitor în zilele însorite în care, scos pe un chaise-longue, lăsa privirea atentă, de un albastru intens, aruncată de sub streaşina generoasă a pălăriei sale arhicunoscute, să călătorească departe, peste colinele ce se înşiruiesc către vadul Ozanei şi se pierd în zare către voievodala Cetate a Neamţului, care încheie precum o pafta brumată de vremurile demult apuse cingătoarea codrului ce îmbracă de veacuri dealurile ţinutului, pătate de măreaţa toamnă care aruncase cu generozitate din călimări pasteluri multicolore, zămislind un poetic peisaj plin de farmec moldovenesc.

Sadoveanu a dorit să fie înmormântat la Neamţ

În această stare atât de tihnită a lăsat Sadoveanu ţinutul Neamţului. Pe la începutul lui octombrie, familia a decis să-l ducă la Bucureşti. Trist şi împovărat de ani şi suferinţă, scriitorul privea cu regret la locul atât de drag lui. După două săptămâni s-a stins în reşedinţa sa din strada Zambaccian. Trupul neînsufleţit a fost depus la Ateneul Român, iar pe 23 octombrie a fost depus cu onoruri militare la cimitirul Bellu, lângă poetul nepereche. Teiul care străjuieşte mormântul lui Eminescu l-a văzut pe acest cântăreţ al pământului şi l-a primit sub ploaia domoală a frunzelor îngălbenite. Că Sadoveanu a iubit atât de mult Vovidenia o reprezintă şi următorul amănunt inedit pentru mulţi. După vreo 10 ani de la decesul scriitorului, soţia lui, Valeria Sadoveanu, făcea o mărturisire interesată: Sadoveanu a dorit să fie înmormântat aici, la Neamţ. Condiţiile politice ale vremii probabil că au împiedicat împlinirea acestei dorinţe de suflet. Şi nici călugării de aici nu au putut să-l petreacă pe ultimul drum până la porţile veşniciei, aşa după cum ar fi voit scriitorul. Un preot, dimineaţă, în ziua înhumării, înainte de ivirea zorilor, a săvârşit în pripă slujba înmormântării.

În aceste zile comemorative pentru marele romancier român ne amintim de zicerea lui Nicolae Iorga: morţii nu mor când sunt puşi în morminte, ci atunci când sunt daţi uitării. Sadoveanu trăieşte prin ceea ce a lăsat posterităţii. Acestea ni-l aduc în contemporaneitate, cu împlinirile şi scăderile inerente vieţii oricărui om, dar mai ales prin monumentala sa operă ce reprezintă o carte în care sunt strânse cu multă trudă şi dragoste toată frumuseţea şi poezia pământului românesc.