21 de grame de bucurie

Într-o primăvară, văzând că nu mi se întoarce sufletul acasă (pleca pe te miri unde, ca să ia pe umerii săi o parte din nefericirea altora, uneori chiar pe toată, deși o avea pe a lui, atât de multă, că putea să dea din ea oricui i-ar fi cerut, dar nu cerea nimeni, cine să aibă nevoie de nefericire?!), băgând, prin urmare, de seamă că întârzie să se întoarcă, o rândunică mi-a spus: Nu vrei să fiu eu sufletul tău? Tu?, am făcut eu ochii cât cepele. Da, eu, mi-a răspuns ea. Păi poți? Sigur că pot. Cântărim la fel, 21 de grame. Atingem aceeași viteză când zburăm. Și ne place să ne facem cuib la subsuoara casei de care ne este tot timpul dor, întocmai cum îi este și ei de noi.

N-am avut încotro, am vrut. Mi-era tot mai greu să trăiesc fără suflet, așa că din clipa aceea rândunica pe care o auzisem mai devreme vorbind a devenit sufletul meu. Erau mai multe rândunici, căci auzeam un stol de glasuri ciripind în cuibul de la streașina casei, îmi țineau însă loc de suflet cu rândul, știind la fel de bine ca mine că nu pot avea un stol de suflete în același timp. Îmi era de ajuns unul. Două, de fapt, cel cu care mă născusem, ce căpătase obiceiul de a umbla de unul singur prin lume, și cel de împrumut, care nu se îndepărta niciodată de casă, îmi umplea și curtea, și viața de triluri. Nu exista pe toată strada, ba chiar în tot orașul, un suflet atât de frumos ca al meu.

Una dintre rândunici i-a trimis celuilalt suflet vorbă că poate să mai întârzie. Dar numai până la începutul toamnei, când e musai să vină înapoi. Și chiar așa s-a întâmplat. Se întâmplă mereu de atunci. Cât e vara de lungă, îmi ține loc de suflet una dintre rândunici, iar toamna, când rândunicile pleacă, se întoarce sufletul celălalt. Ce 21 de grame? Aproape că nu pot să-l țin în palmă. Știu și de ce atârnă atât de greu. Aduce cu el  acasă o bună parte din suferința întâlnită în drumurile lui. Cum să-l cert pentru asta?

Dimpotrivă, îl primesc înapoi cu drag, urmând ca iarna s-o petrecem împreună. Apoi, sosește o nouă primăvară și se umple toată strada de sufletul meu. Ba chiar tot orașul. Cum să nu fiu bucuros? 21 de grame de bucurie, pe care le împart cu toată lumea, rămânându-mi destul și mie pentru a face suportabilă întoarcerea sufletului celuilalt acasă.