Adormirea Maicii Domnului, valențe poetice în pământ românesc

Sfânta Fecioară Maria, care s-a învrednicit de cinstea excepțională de a-L naște cu trup pe Fiul lui Dumnezeu și Mântuitorul lumii, este proslăvită în cultul ortodox drept cea dintâi și cea mai mare dintre toți sfinții, fiind „mai cinstită decât Heruvimii și mai mărită fără de asemănare decât Serafimii”. Dacă imnologia ortodoxă i-a consacrat spații vaste, același lucru se poate afirma și când ne referim la impactul avut de Maica Domnului asupra culturii universale și a celor naționale. Opere memorabile în domeniul picturii, arhitecturii, muzicii, prozei i-au fost închinate celei mai presus decât cerurile. Nici poezia românească nu a rămas mai prejos: poeme remarcabile i s-au dedicat Fecioarei Maria, poeții români continuând lucrarea sfinților imnografi ai Bisericii din toate timpurile.

În materialul de față ne vom opri la versurile dedicate Născătoarei de Dumnezeu de poetul Ion Pillat, trăitor în prima parte a secolului al XX-lea, care s-a remarcat în lirica românească prin evocarea satului patriarhal românesc, dar și prin faptul că a transferat subiectele biblice pe meleagurile românești, demonstrând originalitate în a „aduce în poezia română, prin ima­ginile sale evanghelice, o autohtonizare a sacrului”. Relevant în acest sens se dovedește ciclul de poezii închinate Fecioarei Maria, Povestea Maicii Domnului, în cadrul căruia expune în stihuri viața Preabinecuvântatei, de la naștere până la sfânta sa Adormire.

Episod după episod, toată istoria sfintei viețuiri a Maicii Domnului se mută în satul tradițional: Nazaretul este pe Râul Doamnei; aducerea la templu a Maicii Domnului se petrece „la țară”, unde se văd „zări de lumină” pe vârful Negoiu; Nașterea Domnului - în Vifleim, „pe sub Piatra Craiului”; fuga în Egipt devine bejenia în Ardeal și așa mai departe. Impregnarea relatării biblice cu personaje și elemente locale românești exprimă maniera țăranului român de a recepta creștinismul, însușindu-și-l.

În deschidere, ca orice creștin care începe un lucru de seamă ori ca un iconar care vrea să picteze chipuri de sfinți, poetul cere ajutorul și binecuvântarea Maicii Domnului, spre a-și alcătui cântarea dedicată vieții Preacuratei: „Vreau, Maică Preacurată,/ Povestea Ta să fie/ În grai cinstit lucrată/ Ca lâna dintr-o ie/”.

Maria cea preanevinovată își petrece copilăria la țară, „în opinci și cu opreg”; ea paște mieii tatălui său adoptiv „pe toloacă” și „Duhul Sfânt ca un porumb îi stă pe mâni”. Dacă Fecioara în realitate a trăit o bună parte a copilăriei la Templu, în lirica lui Pillat stă „lângă vatră”, unde ascultă poveștile îngerilor, care, într-o atmosferă familiară, „beau cu dânsa laptele din blid” și dispar îndată la fiece mișcare neașteptată din gospodărie, spre a nu fi surprinși de privirea muritorilor de rând.

Buna Vestire în viziunea lui Pillat a primit-o la ea acasă, pe când „țesea cuminte ca întotdeauna/ Maria borangicul la război”, iar după ce Preacurata a încuviințat ca Cel veșnic de zile să se întrupeze din trupul ei, purtându-L în pântece, Fecioara și-a continuat viața simplă, săracă, „de la țară”, alături de Iosif, teslarul, ce îi fusese rânduit s-o ocrotească: „Ea îl privea cum mânuia rindeaua/ Pe blăni de brad. Cioplit și el în lemn”.

Următorul moment din viața Preasfintei Fecioare, Nașterea lui Iisus, este conceput de poet în forma și conținutul vechilor balade și colinde populare românești. Betleemul se mută „Jos sub poarta raiului,/ Pe sub Piatra Craiului,/ Unde-ncep muscelele,/ Apele şi stelele”.

După evenimentele înfățișând suferința Prea­sfintei Născătoare de Dumnezeu la răstignirea Fiului ei, succedate furtunos și dramatic, liniștea se așterne deplină în scena Adormirii Maicii Domnului: „cum cădea în sat amurgul peste-ogrăzi şi peste şure,/ A ieşit cu luna plină Heruvimul din pădure./ (…) S-a oprit la casa veche unde drumul face cruce,/ Creştineşte, la răspântie, şi-ntârzie pân’ se duce./ A bătut în lemnul porţii de stejar, de două ori:/ Singură se trase poarta şi primi pe călător”.

La fel ca pe vremuri, când Arhanghelul îi adusese Buna Vestire, și acum Maica Domnului lucrează, ca o gospodină obișnuită, „la fereastră”. Recunoscând „aripa albastră” a Heruvimului și înțe­legându-i solia nerostită, cu gesturi măsurate, liniștită, „strânse ia începută, toate grijile le strânse,/ Strânse zilele trăite, cu șirag de lacrimi plânse” de dorul Fiului său, apoi, cuprinsă de-o pace nespusă, „până-n temelii de suflet”, aprinse, cuvioasă, o lumânare, se închină la icoanele Sfinților Nicolae și Ion, își udă toate florile din glastră, se pregăti cuviincios, „cu cămașa cea mai albă”, apoi „se culcă pe patu-i strâmt ca pe o năsălie,/ și-adormi, rugând pe Domnul lângă Fiul ei să fie”.

În timp ce „pe miriști, cer de toamnă a năvălit în vară”, într-un tablou feeric, creat de lumina care „lasă aur pe coarnele de plug”, înălțarea la ceruri a Maicii Domnului este zărită de un țăran plugar, care încremenește, pătruns de măreția celor arătate în fața ochilor lui: „vede o limbă ca de foc/ sporindu-și jărăgaiul pe țarini și, albastră,/ suind, precum se suie din hornuri, iarna, fum”.

Însuflețiți, crinii „cădelnițară cățuie de parfum”, sugerând puritatea și sfințenia Maicii Domnului, precum și cinstirea ce i se datorează Celei mai mărite decât Serafimii. Îndată, „iată/ pe Duhul Sfânt, pe Tatăl, pe Fiul/ câte trei,/ Și iată pe Maria urcându-se la ei/ pe scara unei raze ca dânsa de curată”. Cu bunul-simț din popor, înțelegând solemnitatea scenei, „țăra­nu-și face cruce cu dreapta și se-nchină/ smerit cum se cuvine icoanelor”, după care se reîntoarce la lucrul său, iar Maria „ușor se pierde în lumină”.

Ultimul episod din Povestea Maicii Domnului înfățișează cititorului „mreaja” cu care Prea­sfânta Fecioară va ajuta omenirii la Judecata de Apoi. În raiul imaginat ca o casă din Muscel, Maica Domnului stă tot la lucru, în pridvor, cosând cu sârg, probabil din rugăciunile necontenite către Domnul, „un năvod,/ cu care o să mântuie norod”. Între timp, cele trei Persoane ale Sfintei Treimi, ca niște gospodari așezați, „chivernisiți”, vorbesc de „rodul viei, de anul bun/ de prin podgorii cu livezi de prun”, metafore ce trimit cu gândul la via lumii acesteia sădite de Dumnezeu, ce va trebui să dea seamă de rodul său la judecata de la sfârșitul vremurilor.