Aforisme

Recent apărutul volum de meditaţii asupra condiţiei umane al lui Alexandru Andriescu, profesor universitar, specialist în stilistică şi publicist, este plasat sub semnul fabulei clasice, gen în care, de mult timp, a intervenit o mutaţie: convenţia nu mai este ca omul să asiste la spectacolul sui-generis în care el însuşi este înfăţişat prin comportamentul şi dialogurile unor animale sau păsări, ci acestea sunt aduse în scenă pentru a se adresa conştiinţei omului, direct sau indirect. Este de ajuns să ne amintim de Istoria unui cal, a lui Lev Tolstoi, punere în pagină a reflecţiilor, de profunzime morală, asupra vieţii omului într-o societate caracterizată prin superficialitate, snobism şi răutate; sau, mai aproape de noi, de lumea candidului motan Arpagic, interpretul Anei Blandiana întru înfăţişarea minunilor lumii vegetale, substituţie care, însă, ca sancţiune pentru delictul de gândire liberă, i-a adus poetei, în regimul comunist, interzicerea de a publica.

Măsura în care autorii fabulelor moderne îşi propun şi reuşesc să respecte convenţiile genului este diferită, cu atât mai mult cu cât nici ei nu le prea iau în serios, cel mai bun exemplu în speţă fiind chiar Alexandru Andriescu: lumea percepţiilor proprii admiratului şi respectatului patruped al familiei poate fi sesizată, tot prin substituire, doar în notaţiile bazate pe senzaţii vizuale (Jar percepe culorile!) tactile şi olfactive (acestea acute şi avantajoase în raport cu omul). Altfel, aşa cum era de aşteptat, câinele beneficiază de un transfer de cunoştinţe şi de mentalităţi chemate, în fond, să sfideze antropocentrismul nostru visceral.

În mod firesc, o valoare supremă pentru cel marcat de zgardă şi ţinut în lesă este libertatea, omagiată astfel: "Dacă mă simţi legat de tine, de ce-mi mai pui şi lanţul?"; "O clipă de libertate valorează mai mult decât o viaţă întreagă într-o cuşcă poleită"; "Pierzându-şi mândria, odată cu libertatea, câinele înlănţuit se ticăloşeşte într-o ferocitate utilă numai stăpânului"; "Nu toţi câinii simt la fel apăsarea lanţului" etc.

Nu este de mirare, aşadar, că, după ce câteva din aceste aforisme apăruseră în almanahul "Convorbirilor Literare" pe anii 1983-1988, volumul propus spre publicare "Cărţii Româneşti" nu a fost tipărit: riscul dintotdeauna al alegoriei, de a te găsi faţă cu judecătorii turmei îmbrăcaţi în piele de oaie… Cu atât mai mult cu cât, uneori, politicul este proclamat: "Pentru dictator, papagalul care spune ce a învăţat prin constrângere este idealul de cetăţean".

Câteva instructive distincţii: "Câinele e supus, omul e servil"; "Mai bine câine analfabet decât cititor de ziare mincinoase"; "Omul este un câine care şi-a pierdut mirosul". Apoi, Jar ştie că "Diana este prima femeie care a ieşit cu câinele la plimbare" (aluzie la zeiţa romană a vânătorii) sau că Ion Barbu este "cel mai de seamă poet al câinilor". Ca să nu mai spunem că unele notaţii ne aduc aminte de cele din Caietele lui Cioran: "Nu confunda renunţarea cu neputinţa"; "Mediocritatea stă foarte confortabil la adăpost de teama ratării".

În sfârşit, iată şi un dialog de subtilă moralizare: "Venind de la teatru, unde văzuse Tartuffe, stăpânul meu mi-a adresat aceste vorbe ciudate: - Află, dragul meu Jar, că făţarnicul mă dezgustă până la greaţă. - Dar cum miroase un făţarnic, l-am întrebat, să-l pot recunoaşte, să-l alung şi să te scap de el? - Credinciosul meu prieten, făţarnicul miroase întotdeauna mai frumos decât nefăţarnicul!".

Subliniind faptul că stilisticianul Alexandru Andriescu ne este reamintit de frecventa examinare critică a sensului unor cuvinte caracterizând necuvântătoarele ("a vorbi papagaliceşte", "imagini animaliere") şi de reluarea în... răspăr a proverbelor (de exemplu: "Dacă prietenul se cunoaşte la nevoie, înseamnă că atunci când îţi merge bine eşti înconjurat numai de duşmani"), îl invităm pe cititor la o utilă şi agreabilă lectură de conştientizare a propriei condiţii, al cărei fond grav nu îndepărtează: ca la mulţi moralişti superiori, "pilula" este aurită prin ludic.