Agresivitatea contagioasă

Marin Preda povestea în "Imposibila întoarcere" o istorioară, aparent banală, despre felul cum agresivitatea se ia de la om la om, ca un virus al gripei. Comparaţia încă nu sugerează impactul acestei stări evocate de scriitor. E vorba de o preluare spontană, aproape inexplicabilă. Iată întâmplarea, pe scurt. Prozatorul circula cu maşina sa prin Bucureştiul anilor â70. Pesemne, devenise şofer de puţin timp, căci prea era atent la tot ceea ce se întâmpla în jur. Fiecare manevră era făcută parcă având manualul şoferului pe genunchi. Conducea o Dacie 1100, un mare lux la vremea aceea. Şi, cum se strecura atent printre maşini, i se întâmplă să facă o depăşire cumva riscantă, la limita regulamentului. Depăşeşte şi răsuflă uşurat. Nu are la dispoziţie mai multe momente de linişte, căci imediat o altă maşină îl depăşeşte în trombă, neregulamentar. Apoi, şoferul agresiv îi face semn să oprească. Marin Preda opreşte. Şi află că a fost surprins de un anume om al miliţiei, care-i reproşează depăşirea de mai înainte. Omul legii, deşi în civil, deşi nu se legitimează, devine tot mai agresiv. Conflictul este aplanat de un miliţian în uniformă. Acesta înţelege că scriitorul se află în culpă. După ce scapă de cei doi oameni agresivi, fără scrupule, la puţin timp, el însuşi se angajează

într-o altă depăşire. De data asta neregulamentară şi foarte riscantă. Prozatorul observă că devine aproape posedat de o mare violenţă. Era observaţia lui. Până ajunge la destinaţie, şi-a repetat mereu acest lucru ca să se liniştească.

Zilele trecute, am asistat la o scenă asemănătoare. Un grup de lucrători săpa cu mare elan un canal îngust şi adânc pe un mare bulevard. Oamenii parcă erau cuprinşi nu numai de elan, dar şi de un fel de violenţă la adresa celor din jur. Maşinile cu care lucrau, noi, moderne, sforăitoare, îşi întindeau braţele în cercuri tot mai largi. Nu ţineau seama de nimic. Băiatul de pe excavator parcă se distra. Ţinea într-o mână maneta, iar în alta, un ziar desfăcut pe volan. Iar agregatul pe care lucra parcă exploda în fiecare moment. Braţele maşinii sau cupa cu dinţi zburau pe deasupra străzii. În jurul acestui loc vesel, într-un fel, sute de maşini aşteptau cuminţi să li se facă puţin loc de trecere.

La un moment dat, dintr-o limuzină superbă, neagră, ţâşneşte un domn bine îmbrăcat. Răcneşte cât poate la cel de pe excavator, ţine o legitimaţie deasupra capului şi continuă să vorbească cât poate de răstit. Opreşte, astfel, toată mişcarea punctului de lucru. Toţi lucrătorii stau în jurul acestui şef agresiv, cu capetele în pământ. După ce tirada lui îşi face efectul, se urcă la fel de rapid în limuzină şi dispare în trombă. Întreb pe unul dintre lucrători despre şeful agresiv şi despre incident, iar omul nici nu poate deschide gura. Nimeni nu ştie nimic. Parcă nici nu ar dori să ştie. Nu-l cunosc pe şef, nu prea au înţeles ce-a spus el, însă agresivitatea lui şi-a făcut efectul. Câteva zeci de minute, activitatea a fost moartă. De data asta, strada îşi reluase agresivitatea ei. Maşinile treceau în mare viteză, dărâmau parapeţii ce semnalizau ocolirea punctului de lucru şi-i împingeau pe lucrătorii speriaţi pe trotuar.