Ale cui darurile, ale cui bucuriile?

Sărbătoarea Naşterii Domnului este un timp al darurilor şi de multe ori opiniile care explorează atitudinile din aceste zile nu ocolesc problematica „goanei după cadouri“. Paradoxal, deşi apreciem pe cei care fac cadouri, criticăm acest asalt al magazinelor, aglomeraţia urbană care transformă căutarea sinceră într-o nevrotică aşteptare. Privim critic goana după cadouri, dar nu din tribune, nu detaşat, ci întotdeauna din mijlocul „cursei“ de multe ori desfăşurată pe scurta distanţă de „100 de metri“. Vreau în aceste rânduri să-i apreciez pe cei care sacrifică în aceste zile din timpul şi din bugetul lor pentru a-i bucura pe alţii. Ocolind întâmplătorul şi depăşind banalul, găsirea unui cadou este o adevărată lecţie de căutare. Dintru început se ivesc necunoscutele: ce să iau, ce şi-ar dori, unde găsesc, oare o să-i placă? Şi dacă am rezolvat problema darului apare şi necunoscuta momentului oferirii: care este timpul cel mai potrivit pentru ca elementul surpriză să înnobileze gestul nostru? Căutarea unui cadou este şi un exerciţiu de cunoaştere. Ne interesăm asupra pasiunilor şi nevoilor persoanei pe care o avem în gânduri atunci când căutăm. Aş îndrăzni să spun că experiem un gând creştin: ce i-ar aduce bucurie celui de lângă noi? Dar poate cel mai bine putem înţelege oferirea unui dar ca fiind un act de iubire. În acest sens, Sfântul Ioan Gură de Aur definea iubirea ca fiind „bucuria de a face altuia bucurie“. Acest gest de a oferi gratuit şi dezinteresat ne determină să păşim peste consumerismul şi determinismul schimbului curent. Darul nu este un câştig, un premiu primit pentru merite personale. Darul nu este oferit pentru a câştiga vreun beneficiu. Deşi porneşte de la un gest comercial (cumpărarea lui), prin gestul oferirii, depăşeşte nivelul materialist.

Protoevanghelia lui Iacob descrie plastic întâlnirea dintre magi şi Mântuitorul Iisus Hristos: „Văzând ei pruncul lângă Maica Sa, Maria, începură să scoată daruri alese din desagi“. Aceşti căutători orientali care ajung în Betleem parcurgând drumul întrebării (precum căutătorul de cadouri) nu vin să ceară ceva şi nici nu se gândesc măcar că vor primi ceva, ci vin pentru a cunoaşte şi pentru a dărui. Darurile lor sunt expresia recunoaşterii înainte de a fi o manifestare a recunoştinţei.

Dacă privim Pruncul din Betleem ca un dar al Cerului, sărbătoarea creştină a Naşterii Domnului oferă elementele esenţiale ale oferirii şi primirii unui cadou. Dumnezeu a căutat timpul venirii în lume a Fiului Său, a găsit şi cadrul discret al oferirii Darului. De Crăciun, trebuie să învăţăm să primim acest Dar surprinzător. Surpriza face parte din frumuseţea darului, îţi aduce ceea ce nu ai pentru a te face să fii ceea ce nu ai fost. Astfel, darul naşte un dialog pentru că întotdeauna primeşte un răspuns iar cel dintâi este modul în care este primit. Sărbătoarea Naşterii Domnului este un timp al examinării modului în care ştim să oferim şi să primim cadourile.

Aceste gânduri mi-au fost prilejuite şi de o intervenţie pe care am audiat-o în aceste zile la un post de radio comercial. Cu mult aplomb, crainicul făcea apologia „sărbătorii cadourilor“ în faţa sărbătorii creştine a Naşterii Domnului. Auzindu-l, mi-am adus aminte de una dintre scrierile unui apologet creştin din secolul al III-lea, Tertullian. Într-o operă polemică, uzitând de un element din dreptul roman (prescripţie), scriitorul creştin susţinea că Sfânta Scriptură este proprietatea Bisericii şi că ereticii nu au dreptul să o folosească în argumentarea doctrinei lor. Astfel, în spiritul acestei observaţii, putem afirma că sărbătoarea Crăciunului, cu darurile şi bucuriile pe care le aduce, este „proprietatea“ Bisericii, pentru că în Biserică a apărut.