Ana: un mit în mişcare

Recenta premieră a filmului Ana al lui Alexa Visarion mi-a adus o nesperată bucurie. Îl aşteptam de ceva vreme, cu emoţia celui care a pus umărul într-o măsură indicibilă la proiectarea construcţiei unei ambarcaţiuni, a cărei formă finală şi destinaţie i-au ieşit de mult din câmpul ştiinţei.

Acum vreo doi ani şi ceva, maestrul Alexa Visarion m-a abordat în chestiunea unui proiect care îl preocupa de mult timp; m-au tulburat tenacitatea sa, dar mai ales realismul şi sinceritatea punerii problemei. Aceasta era de o tranşanţă de-a dreptul shakespeariană: „A fi sau a nu fi“! Cu alte cuvinte: are sau nu rost, în contextul României de azi, al noului nostru cinema şi al gustului public, realizarea unui film despre... ? Eram invitată să decid. Alţi critici spuseseră „Nu“. Eu am spus „Da“; „Da, dar...“

Este vorba de legenda Meşterului Manole, o temă căreia cunoscutul regizor de teatru şi film i-a dedicat multă pasiune, concretizată într-o montare teatrală şi câteva scenarii, scrise înainte de 1989 (două dintre ele, publicate în 2007), care, pe vremea când Ceauşescu dărâma biserici, i-au fost, evident, refuzate. Scriitura, de o mare plasticitate, energie şi poezie - a cuvântului şi imaginii - dezvolta marea baladă tragică a românilor, gravitând în jurul dramei Meşterului Manole şi trimiţând către universul arhaic şi transcendent al dramaturgiei lui Blaga. Cuvintele de forţă erau setea de frumuseţe pură şi ideal, patosul, în sensul său cel mai autentic, fatalitatea, toate respirând într-o atmosferă de mare vitalitate a etnosului popular cu valenţe cosmice. Sună splendid, dar ce au acestea de-a face cu cinema-ul de autor în concepţia sa actuală? Simţeam că toate acestea pot prinde mult mai uşor viaţă în teatru decât în film. Filmul este, prin natura sa şi prin modul cum este perceput, inseparabil legat de actualitate - inclusiv de actualitatea ideilor, evident.

Cum să aduci arhaicul şi transcendentul în cinema? Cum să le faci actuale? Acestea erau întrebările pe care mi le adresa Alexa Visarion, chestionând într-un fel teza cărţii mele Tarkovski. Filmul ca rugăciune şi aplicabilitatea ei în cazul proiectului său. Proiect care era prea frumos şi idealist pentru a fi abandonat, dar şi prea frumos şi idealist - inactual de frumos, aş zice, şi, poate, insuficient de convingător în idealismul său - pentru a fi păstrat aşa cum era.

I-am răspuns, la rândul meu, cu întrebarea: de ce este nevoie de legenda Meşterului Manole astăzi? Care este actualitatea ei pentru români? Răspunsul a venit imediat: marea dramă - care repetă oarecum fatalismul veşnicei năruiri din legendă - este dezinteresul public pentru mitul fondator al românilor atât pe vremea lui Ceauşescu, cât şi azi. Dacă în comunism scenariul fusese acuzat de misticism, astăzi tema sacrificiului întemeietor este percepută drept prea profundă şi, de aceea, înfricoşează. Această indiferenţă care distruge, contrapunctată de tăria de a rezista spiritual în stare latentă, a devenit tema filmului. Pornind de aici, am hotărât împreună cu maestrul introducerea unui alter-ego al lui Manole, care să întrupeze în acelaşi timp alter-ego-ul (parţial) al autorului filmului, cu toată povestea sa: astfel s-a născut personajul regizorului care, datorită interdicţiei şi prigoanei Securităţii, îşi ratează filmul despre legenda Mănăstirii Argeşului, singurul film al vieţii sale. Interpretarea reţinută a lui Răzvan Vasilescu, extrem de nuanţată şi de o mare bogăţie a trăirii - un cadou al Proniei pentru Alexa Visarion - a dat viaţă acestui personaj extrem de dificil şi complex, inactual şi veşmic actual - asemeni unui Zorba Grecul, de care aminteşte actorul în câteva secvenţe-reper -, făcând miracolul filmului Ana posibil. Consecvent, scenariul se scinda în două planuri temporale: prezentul şi perioada tentativei de realizare a filmului, din epoca Ceauşescu. O misterioasă poveste de dragoste, de filiaţia vagă a „Maestrului şi Margaretei“, ale cărei detalii încă nu le desluşeam, urma să scoată din carapace un personaj taciturn care, altminteri, ar fi preferat să se îngroape în muţenie.

Cam în asta a constat contribuţia mea: reconfigurarea structurii de ansamblu a scenariului şi sugerarea discretă a unei anumite iconomii poetice. Mai departe, încărcarea textului filmic cu materia concretă, emoţională şi faptică a vieţii, decuparea acesteia în geometrii de detaliu şi transpunerea în realitate filmică - un drum nesfârşit de lung, anevoios şi consumator de talent - i-au aparţinut în întregime regizorului. Au trecut doi ani de atunci, în care nu am mai ştiut nimic despre viaţa filmului, iar acum am descoperit, cu uimire şi emoţie, rezultatul.

Mergeţi şi vedeţi Ana lui Alexa Visarion! Este un mit în mişcare, exact ca o biserică neterminată, dar niciodată uitată, scufundată în amintire, de unde ne urmăreşte destinele şi ne înnobilează iubirile, oricât ar fi acestea de spulberate. Nu credeam că aşa ceva e posibil de spus pe peliculă; cel puţin, nu într-un film românesc al mileniului trei. Alexa Visarion a mărturisit că s-a rugat la Sfântul Munte pentru acest film; şi iată că Dumnezeu împlineşte, dincolo de puterile noastre de a spera, un vis (personal) care părea de multă vreme abandonat, materializare a unui alt vis (naţional), pe care îl credem, deasemeni, de şi mai multă vreme abandonat, dar care...

Mergeţi şi vedeţi Ana... cea a lui Dumnezeu şi a lui Alexa Visarion!