Argument pentru speranţă

Unul dintre cele mai emoţionante momente din ziua de duminică, 30 septembrie, a fost atunci când Prea Fericitul Părinte Patriarh Daniel a intrat în Aula Palatului Patriarhiei înveşmântat în alb, chiar în deschiderea şedinţei solemne a Sfântului Sinod. Preoţii, ierarhii, laicii care erau de faţă nu-l văzuseră până atunci în costumaţia imaculată pe care o poartă Patriarhii României. În prima clipă, sala a rămas surprinsă şi mută. Apoi, în secunda următoare, a izbucnit un val de aplauze care nu s-a sfârşit decât după mai bine de un minut. Aceeaşi reacţie spontană s-a declanşat şi atunci când, la finalul şedinţei solemne, Prea Fericitul Părinte Patriarh a ieşit din Palatul Patriarhiei: întreaga incintă din faţa catedralei era plină de oameni, care au început să-l aplaude cu frenezie. Este frapant că Prea Fericirea Sa nu a făcut nimic pentru a atrage o astfel de reacţie. Nu a fost aplaudat pentru un discurs, pentru un gest sau pentru o iniţiativă oarecare, ci pentru prezenţa sa. Aplauzele au fost, în aceste circumstanţe, ca un fel de strigăt de bucurie al unor oameni care îşi recunosc Părintele. Iar zâmbetul Părintelui Patriarh, ca şi binecuvântarea pe care a acordat-o au fost singurele răspunsuri aşteptate din partea sa.

Aceste gesturi simple, dar foarte expresive, sunt cele care au transformat ceremoniile de duminica trecută într-o sărbătoare a fiecărui român ortodox. Tâlcuind în acea zi fragmentul din Evanghelie despre Păstorul cel Bun, Prea Fericitul Daniel a exprimat ceea ce foarte mulţi au simţit atunci: relaţia dintre Părinte şi fiii duhovniceşti nu este una de ordin contractual, ci este o relaţie bazată pe o afecţiune profundă, pe o iubire activă şi pe principiul fundamental al reciprocităţii.

Totuşi, dincolo de partea festivă a întronizării noului întâistătător al Patriarhiei Române, mai există un aspect care trebuie analizat şi a cărui importanţă este inutil de argumentat. Patriarhul fără oameni este un simplu simbol, iar acest adevăr a fost subliniat de cuvântul Prea Fericitului Daniel despre Păstorul cel Bun. Dar ce sunt oamenii fără patriarh? Ce se întâmplă atunci când membrii Bisericii se comportă autist în raport cu părintele spiritual şi administrativ al Bisericii? Sau atunci când părintele duhovnicesc vorbeşte, dar de auzit nu-l aud decât prea puţini? Patriarhul a vorbit despre priorităţi şi despre urgenţe. A dezvoltat în cuvinte puţine un adevărat plan, o reţea de iniţiative, o hartă a preocupărilor sale pe termen imediat şi pe termen lung. Nu ştiu însă dacă s-a înţeles un lucru elementar: el nu va face toate acestea de unul singur şi nici nu le va face în ciuda celorlalţi, ci doar împreună cu ei. Sau cel puţin împreună cu o majoritate care să accepte în mod general că există nevoia unei schimbări de atitudine. Comentatori de diferite nuanţe şi culori au tot vorbit despre ce se aşteaptă de la Biserică şi de la Patriarh, dar nu s-au simţit nici o clipă angrenaţi în cercul acestor aşteptări. Ei bine, schimbarea ironiei cu sincera interogaţie şi schimbarea expectativei critice cu acţiunea constructivă sunt, acum mai mult decât oricând, de mare urgenţă.

De la Părintele Patriarh Daniel se aşteaptă, poate, miracole. Se uită totuşi că miracolul nu este o scamatorie, ci este un eveniment de excepţie pe care Dumnezeu îl permite atunci când există fie împrejurări corespunzătoare, fie urmări semnificative. Or, la noi, este urgentă nevoie nu de revoluţii, ci de normalitate. Nu reformarea Bisericii este necesară acum, ci revenirea la forma pe care fondul adevărului de credinţă o impune: o comunitate vie, organică, ce reacţionează unitar când este agresată, care se bucură în comuniune, care ştie să-şi sprijine membrii lipsiţi de vlagă. Poate face acest lucru Patriarhul singur? Fără îndoială că nu. Dar ropotele de aplauze care s-au auzit pe Dealul Patriarhiei în acea duminică însorită de septembrie justifică toate speranţele pe care le avem faţă de viaţa Bisericii de acum înainte.