Asumarea limitei

Onestitatea față de tine însuți și față de ceilalți, împreună cu asumarea plină de pocăință a limitelor proprii și a neputințelor, aceasta este calea pe care o recomandă Părinții pustiei. Avva Ioan cel Pitic a fost întrebat de un frate: „Ce să fac? De multe ori vine un frate ca să mă ia la lucru și eu sunt suferind, vlăguit și nu pot lucra. Ce să fac, ca să împlinesc porunca?” Bătrânul a răspuns cu un recurs la Vechiul Testament: „Chaleb i-a zis lui Iosua, fiul lui Navi: Aveam patruzeci de ani când Moise, robul Domnului, ne-a trimis, pe mine și pe tine, din pustie în pământul acesta. Acum am optzeci și cinci și, ca atunci, și acum pot să intru și să ies la război.” Iar apoi bătrânul a explicat semnificația cuvântului din Scriptură: „La fel și tu. Dacă poți să ieși și să intri, du-te! Dacă nu, stai în chilia ta și plânge-ți păcatele, iar dacă frații te vor găsi tânguindu-te, nu te vor obliga să ieși”.

Fiecare om poate să fie cel mai aspru, dar și cel mai realist judecător al său. Singura con­diție pentru a putea face acest lucru este smerenia, pe care părinții o numesc realism duhovnicesc. Smerenia, în acest caz, înseamnă să nu te supraevaluezi, dar nici să nu te menajezi fără sens. De altfel, același Ioan cel Pitic a zis cu altă ocazie: „Dacă lăsăm sarcina ușoară – să ne defăimăm pe noi înșine, ne-o punem în spate pe cea mai grea – să ne justificăm pe noi înșine”. Sarcina cea mai ușoară este aceea de a ne privi în față, curajoși, scăderile și neputințele. Dificultatea începe în clipa în care căutăm tertipuri prin care să ne îndreptățim pe noi înșine în orice context.

Realismul acesta duce, în următoarea etapă, la pocăință. Abia în clipa în care te vezi așa cum ești, poți începe progresul. Baza pocăinței nu poate fi nicidecum o iluzie, o imagine de sine denaturată. Mai mult decât atât, în calea pocăinței stă în primul rând o asemenea înțelegere falsă a propriei persoane și a locului pe care îl ocupi în lume. Iar eroarea poate merge în două direcții. Supraevaluare ori subevaluare, pe de o parte, iar pe de altă parte menajament ori exploatare. În cazul celor mai râvnitori ispita este aceea de a se sili pe sine până la epuizare; asceză lipsită de dreapta măsură; ascultare haotică și extenuantă. În acest caz limitarea este necesară, după cum ne spune avva Ioan cel Pitic, dar nu este suficientă. Ea trebuie însoțită de pocăință. În cazul acesta pocăința înseamnă asumare a limitei și, implicit, dorința de a o depăși prin harul Domnului. Pentru că pocăința are întotdeauna o dublă dimensiune: una ce ține de prezent, iar alta îndreptată înspre viitor, întemeiată pe nădejdea puternică în lucrarea Domnului.

Pocăința asumată viu este contagioasă, îi va molipsi și pe ceilalți frați. Aceasta este forma cea mai bună și cea mai onestă de mărturie creștină în lume.