Atunci când iarba ofta

Ufff, ce-o fi fost în capul meu, zicea tataie Gheorghe, de mi-am lăsat fetele să se mărite atât de departe!

 Fetele de care zicea erau mama și sora sa, Vica, iar atât de departe însemna dincolo de pădure, în satul următor, la vreo trei kilometri de satul lui.

Singurul care-i dădea dreptate eram eu. Iar asta se întâmpla o dată la două săptămâni, sâmbăta, când mama și Vica mergeau să-și vadă părinții și mă luau și pe mine cu ele.

Pe la jumătatea drumului, se termina pădurea și începea dealul. Tocmai aici se termina și cheful meu de a merge pe jos și începea Vica să mă împingă de la spate, ca pe un deal mai mic, chiar mititel de-a binelea, spre dealul cel mare de pământ, iar când obosea ea, mă împingea mama, până ajungeam sus, de unde se vedea satul din care plecasem ca-n palmă, iar din satul spre care ne îndreptam se zărea doar turla bisericii. Casa bunicilor era nițel mai la deal de biserică.

Până să ajungem acolo, era musai să mă opresc la groapa în care erau aruncați caii după ce-și dădeau sufletul. Le priveam uimit și ușor întristat oasele albe. Unora le rămăseseră potcoavele în picioare. Altora mi se părea că li se auzea încă nechezatul. Sau poate că-l auzeam numai eu. Era o întreagă herghelie acolo. Una de schelete pe care începuse iarba să crească. Mai degrabă iarba necheza, nu caii. Ei doar tăceau, iar tăcerea lor era mai grea decât dealul pe care mă aflam. Înainte de a porni mai departe, împingeam tăcerea la vale, așa cum mă împinseseră mama și Vica pe mine la deal, pentru ca somnul cailor să devină ușor, atât de ușor, încât să-l pot vedea urcând, odată cu fumul alb al oaselor, la cer.

 Dar la întoarcere găseam oasele în același loc. La fel de înfrigurate și de tăcute.

Era a doua zi, duminica, și tataie Gheorghe venea cu noi până aici.

Aproape că puteam să ating cu mâinile crucile din vârful celor două biserici. Îndărăt, cea în care fusese mama botezată. În față, plutind parcă peste pădure, cea în care mă botezaseră pe mine. Așa cum stăteam cu mâinile întinse, semănam eu însumi cu o cruce. Cred că d-aia îi și plăcea mamei să mă ia câteodată în spinare. Eram un fel de cruce a ei, pe care o ducea pe umeri fără să se plângă.

Îl lăsam pe tataie singur în vârful dealului. Atunci îl durea distanța dintre cele două sate cel mai tare. Pentru că-l auzeam de departe cum oftează. Dacă nu cumva ofta iarba ce acoperea oasele cailor.