Axiomă şi Sens

În lecţia de deschidere ţinută la Universitatea din Erlangen în 1872, matematicianul Felix Klein a definit o doctrină matematică, sau, cum zice el: geometrie ca teorie a invarianţilor unui anumit grup de transformări. Raportul dintre invarianţi şi transformare, precum şi proprietatea latentă a doctrinelor matematice de a fi "închise" printr-un cadru iniţial dat, care este sistemul de axiome consistent (adică liber de contrazicere) şi categoric (sau complet) i-au sugerat matematicianului Ion Barbu punţi de legătură între matematică şi spiritualitate. Astfel îl vedem pe matematicianul poet creatorul unei axiomatici modelate în limbaj natural, care îşi propune, într-un fel, să fie o traducere în înţelesul omului şi "pentru om" a imaginii pe care matematica o oferă lumii, a ideilor înalte pe care ea le poate evoca. La nivel foarte intuitiv, înţelegem că această axiomatică porneşte de la ideea de invariaţie, persistentă în miezul tuturor transformărilor.

Aplicat la opera poetică a lui Barbu, principiul respectiv arată că, independent de vreuna dintre reprezentările particulare, unitatea cu care ele se măsoară sau se conjugă rămâne una. Mai mult decât atât: unitatea, afirmă poetul, este chiar ea motorul complexităţii şi a subtilei diferenţieri poetice, aşa cum Dumnezeu a fost privit ca o maximă complexitate în unitate, iar unitatea sa absolută ca o condiţie sine qua non a pluralităţii şi complexităţii. Temeiul ideilor atât de evocatoare, cum sunt cele de consistenţă şi completitudine, nu poate fi decât un univers rotunjit în sine, un univers al împlinirii spirituale. La aceasta trimite - intenţionat sau nu - universul de o celebritate eliptică al matematicii. Gândită hermeneutic, există o axiomă fundamentală ce coincide cu sensul maxim, cel ce se distribuie fără să se împartă.

Tendinţa către o unitate ce închide în sine o maximă deschidere semnificativă a fost descrisă de poeticianul Barbu ca o ridicare în înaltul unui "univers de curăţii şi semne", căci, afirmă el, "prin poezie, ca şi prin geometrie, înţeleg o anumită simbolică pentru reprezentarea formelor posibile de existenţă şi, mai ales, a acestui loc luminos într-un punct înalt, care este un univers purificat". "Aici intervine"- continuă gânditorul citat, "problema modelului canonic", adică modelarea cu unităţi de maximă semnificaţie, numai ele putând susţine unitatea şi integritatea unui univers cu temei spiritual. Au existat diverse luări de poziţie despre influenţa teologiei creştine, a Ortodoxiei, în poezia lui Ion Barbu. Marin Mincu, de pildă, în teza sa de doctorat, a arătat că parte din poemele ciclului "Joc secund" (Lemn sfânt, Legendă, Steaua Imnului, Margini de seară, Poartă) au un lirism ascuns "deductibil prin descifrarea gnomicului biblic conţinut", cu evocarea elementelor de ritual creştin.

În amplul studiu publicat de Mandics György, dedicat poeziei lui Ion Barbu, se recunoaşte de asemenea că elemente ale universului creştin, momentele lui bine cunoscute, au putut fi folosite în această poezie pentru "forjarea unor sensuri surprinzătoare", la "scurtări de drumuri", "cu speranţa univocităţii codului biblic" (acea univocitate infinit deschisă cum este "deschiderea în închidere" la care s-a referit filosoful Noica, n. n.), element necesar "pentru a elimina schelăria construcţiei ideatice, pentru a scădea redundanţa (entropia, n. n.) exprimării". În acest context, mesajul creştin, cu cuprinderea sa maximă, poate deveni axa fundamentală după care se roteşte universul poetic. A fost remarcat de asemeni faptul că sentimentul de bucurie cognitivă dobândeşte în confesiunile lui Ion Barbu o tonalitate cunoscută din operele lui Dionisie Areopagitul, o coloratură înrudită cu trăirea mistică.

Astfel, Barbu nu vorbeşte despre cunoaştere pur şi simplu, ci despre "cunoaştere mântuitoare". Să alegi între graţie şi Har, între încântare şi Mântuire, iată canonul întrebării pe care şi-a pus-o poetul român. Aşa-numitul ermetism barbian, mult comentat în variate moduri, este caracterizat prin laconicitate, rigoare şi prezenţă substanţială a unui sens ascuns, totodată acesta din urmă fiind compatibil cu o calitate aproape hieratică sau ascetică, care i-a fost conferită imaginii. Ca într-o icoană bizantină, aici nu întâlnim procedee de copiere a realităţii în sintaxă şi reprezentare. Ne întâmpină elipsa verbului. Substantivul, prezenţa devin copleşitoare şi atotgrăitoare. Tendinţa poeziei lui Barbu este de a nu folosi metafore şi alegorii naturaliste, prin punerea în mişcare a unor lanţuri de substituţii verbale. Dimpotrivă, preferinţa merge spre cuvintele primare, spre imaginea neîmpodobită. Acestea îşi recapătă, astfel, o substanţă primordială a înţelesului şi o densitate neobişnuită a prezenţei. Ele sunt în sine "existenţe substanţial indefinite". Indefinite ca şi punctul, dreapta, planul sunt omul, existenţa, cunoaşterea... Simplitatea lor e numai aparentă, iar iluzia că le putem lesne defini constă numai în "valoarea lor de schimb", pe care omul naiv le-o atribuie şi care le este conferită de dicţionar, unde noţiunile de bază se deduc reciproc una din alta şi în final nimic nu pare să rămână neexplicat. Dar când totul pare spus, nimic n-a fost epuizat.