Barbu Lăutarul, un rapsod și un cântăreț bisericesc care a uimit Europa unui veac trecut

Răsfoind Patericul Românesc, în capitolul consacrat Sfântului Mitropolit Iosif Naniescu, am întâlnit, cu uimire și bucurie deopotrivă, o pagină evocatoare, în care se oglindesc atât mărinimia ierarhului Moldovei, cât și adânca sa iubire pentru muzică, pentru cultură și omul simplu, purtător de har. La Sfântul Ierarh Iosif, care a păstorit la București, Curtea de Argeș și Iași, se spune că, lună de lună, venea, pentru milostenie, Barbu Lăutarul, vestitul cântăreț al Iașilor. Mitropolitul nu se mulțumea însă cu darul material, ci, la ceas de liniște, îl ruga să-i cânte stihira din Postul Mare: „Nu mă lepăda pe mine, Stăpâne…”. Această întâlnire dintre rugăciune și cântarea populară, dintre ierarh și lăutar, m-a emoționat profund, dezvăluind o punte tainică între cultura bisericească și sufletul muzicii românești.

Gestul nu surprinde, dacă ne gândim la dragostea cunoscută a Mitropolitului Iosif pentru frumu­se­țea artistică. El a fost întemeietorul primului cor mixt care a cântat în Catedrala Mitropolitană din Iași, un mare iubitor de carte, de pictură și de alte podoabe ale spiritului românesc.

Cuvintele din Pateric m-au îndemnat să caut mai departe, iar firul cercetării m-a purtat prin lucrări de istorie a muzicii, enciclopedii și studii semnate de Dumitru Corbea, Viorel Cosma, precum și prin dicționare enciclopedice românești ori prin alte surse documentare.

Renumitul lăutar român a fost un inspirator al literaturii române și al folclorului autentic, apărând în creațiile lui Vasile Alecsandri și Ion Creangă, precum și în anumite compoziții muzicale ce îndulcesc auzul și transpun universul interior într-un alt timp, cu altfel de oameni...

Mi-am amintit că, în preajma Bisericii Zlataust - „Sfântul Ioan Gură de Aur” din Iași - se află mor­mântul acestui rapsod legen­dar. Mărturiile entuziaste despre calitățile sale muzicale sunt aproape unanime: o ex­cepție strălucitoare care a uimit lumea veacului său și care continuă să rămână o figură emblematică atât pentru muzica veche românească, cât și pentru istoria Bisericii. Însă, poate că mai presus decât toate strălucirile geniului său, s-au dovedit a fi cele de redare cu exactitate a unor pasaje muzicale auzite doar o singură dată…

Un cântăreț faimos al muzicii populare românești

Barbu Lăutarul s-a născut în anul 1780 și a trecut la cele veșnice la Iași, în august 1858. A fost un cântăreț faimos al muzicii populare românești, provenind, după unele surse, din localitatea Mereni sau din împrejurimile Iașilor. S-a născut într-o familie iubitoare de muzică; tatăl său, menționat în anumite izvoare sub numele de Stan Munteanu, i-a transmis primele cunoștințe și taine ale artei sunetelor.

Nu a fost un simplu lăutar, ci un adevărat virtuoz. Stăpânea cobza, vioara și naiul, cu o măiestrie rară, iar talentul său îi îngăduia să lege firesc muzica populară românească de influ­ențe orientale și occidentale, într-o sinteză vie și originală. Vreme îndelungată a slujit ca și cântăreț bisericesc la Biserica „Sfântul Ioan Gură de Aur” - Zlataust din Iași, pe atunci una dintre cele mai reprezentative biserici ale orașului. În jurul ei, asemenea altor lăcașuri importante ale epocii, funcționau adevărate școli particulare de muzică, unde tradiția se transmitea, prin ucenicie și har.

De-a lungul a aproape o jumătate de veac, Barbu Lăutarul a fost staroste al lăutarilor din mahalaua Iașilor, o demnitate deloc formală, recunoscută de protipendada orașului, de boieri, oameni politici și personalități culturale.

Această autoritate artistică explică și întâlnirea sa memorabilă cu Franz Liszt, care a poposit la Iași în iarna anului 1847, cu aproximativ un deceniu înainte de moartea rapsodului. Se spune că marele compozitor occidental l-a admirat fără rezerve și, în fața boierilor și a elitei culturale locale, l-a îmbrățișat cu drag, mărturisind că Barbu Lăutarul este mai bun decât el însuși.

Astfel, destinul acestui cân­tăreț se așază la răscrucea dintre Altar și lume, dintre tradiția populară și cultura înaltă, rămânând o dovadă vie că muzica, atunci când izvorăște din suflet, poate deveni rugăciune, mărturie și legendă deopotrivă.

Vestea despre suferința lui a ajuns la Sfântul Iosif Naniescu

Fără a putea stabili cu exactitate perioadele, se știe că Barbu Lăutarul s-a aflat, în anumite momente ale vieții sale, și la București. Deși se bucura de o faimă largă, națională și chiar internațională, anii bătrâneții l-au găsit într-o stare materială precară, slăbit de boală și lipsuri. În aceste împrejurări grele, vestea despre suferința lui a ajuns la Sfântul Iosif Naniescu. Izvoarele amintesc că acesta, mișcat de amintirile tinereții, l-a sprijinit, păstrând vie legătura sufletească dintre cei doi, întemeiată pe cântările oferite odinioară de lăutar.

Totuși, o cercetare atentă a documentelor arată că anul morții lui Barbu Lăutarul nu coincide cu perioada păstoririi mitropolitane a lui Iosif Naniescu la Iași. Este, așadar, mai plauzibil ca ajutorul să-i fi fost acordat într-o etapă anterioară, pe când Iosif Naniescu se afla la București, înainte de a primi darul arhieriei. În acest caz, sprijinul ar fi fost unul personal, izvorât din recunoștință și dragoste sau, poate, o intervenție directă pe lângă Mitropolitul Moldovei de atunci, care l-a primit din nou sub ocrotirea Bisericii, în preajma Sfântului Ioan Zlataust, lăcașul unde slujise în tinerețe.

Relatarea potrivit căreia Iosif Naniescu și-ar fi trimis arhidiaconul, pe părintele Varlaam Arghirescu, să-l aducă pe Barbu Lăutarul la Iași, rămâne, din punct de vedere istoric, puțin credibilă și dificil de încadrat într-o evaluare riguroasă a faptelor. Mai plauzibilă este infor­mația conform căreia lăutarul a fost așezat mai întâi în casele de la Biserica „Sfântul Lazăr”, unde i-au fost asigurate cele necesare traiului, fiind mutat ulterior la Biserica Zlataust. Acolo a rămas până la sfârșitul vieții, fiind înmormântat în curtea bisericii. În anul 1968, mormântul său a fost redescoperit în apropierea acestui sfânt lăcaș.

Un semn grăitor al recunoaș­terii contribuției sale îl reprezintă faptul că prima orchestră de stat de muzică populară din București a purtat numele Orchestra Barbu Lăutarul, consacrând astfel, la nivel instituțio­nal, valoarea și prestigiul acestui artist legendar.

Este important de subliniat că formarea sa muzicală a început în spațiul bisericesc. Din școala cântării liturgice s-a ridicat artistul care avea să devină celebru în lumea folclorului, păstrând, până la capăt, o legătură apropiată cu Biserica pe care a slujit-o din treapta cântăreților.

Un instrumentist de excepție

Menționat în numeroase lucrări de specialitate, Barbu Lăutarul este prezentat drept un instrumentist de excepție, iar monografiile dedicate lăutarilor și tradițiilor folclorice îl așază între figurile emblematice ale muzicii românești. Întâlnirea sa cu Franz Liszt la Iași este evocată, între altele, și în lucrarea lui Octavian Beu, Franz Liszt în țara noastră, apărută la Sibiu în prima jumătate a secolului al XX-lea, confirmând ecoul european al talentului său.

În mod deosebit se cuvine amintit că, în Moldova acelei epoci, muzica liturgică se bucura de o mare cinste. Mănăstirile voievodale, cu obști numeroase, adăposteau mulți cunoscători ai cântării psaltice, iar muzica bisericească reprezenta un izvor de formare artistică și spirituală. În acest context, legătura personală și duhovnicească dintre slujitorii Bisericii și oamenii care cultivau muzica și arta capătă o semnificație aparte.

Ca un semn tainic al acestei împletiri dintre rugăciune și cântare, dintre Altar și lume, viața lui Barbu Lăutarul rămâne mărturia vie a unei epoci în care muzica se năștea din credință și se întorcea, în cele din urmă, la ea.

Ca semn de cinstire adâncă a unei asemenea personalități, rămân slujbele de pomenire săvâr­șite pentru Barbu Lăutarul chiar și după trecerea unui veac și jumătate de la mutarea sa la cele veșnice. Rugăciunea Bisericii, care nu cunoaște hotarele timpului, continuă să-l cuprindă pe acest slujitor al cântării, mărturisind că memoria adevărată se păstrează prin comuniune și recunoștință.

Un asemenea moment de aducere-aminte a fost cel în care Orchestra „Barbu Lăutarul” de la Palatul de Cultură al municipiului Bălți, alcătuită din rapsozi vestiți, alături de Episcopul Antonie de Bălți și de slujitori ai Altarului, l-au comemorat pe marele cântăreț. Au fost de față și reprezentanți ai Arhiepiscopiei Iașilor la venirea de dincolo de Prut a acestor apreciați muzicieni, iar slujba săvârșită și concertul organizat la mormântul său au vorbit sugestiv despre memorie, despre cinstire și despre puterea rugăciunii, care este mai tare decât moartea. A fost, în același timp, o recu­noaș­tere a contribuției sale esen­țiale la îmbogățirea muzicii populare românești, lăutărești, așa cum era cunoscută și trăită în veacul său.

Ecoul talentului său a depășit însă hotarele țării. Mai multe publicații franceze consemnau, încă din secolul al XIX-lea, faptul că Barbu Lăutarul a realizat o reproducere muzicală excepțio­nală a unei piese de Franz Liszt. Săptămânalul parizian „La Vie parisienne” vorbește despre redarea, la prima audiție, în cadrul întâlnirii de la conacul vistiernicului Alecu Balș, a unei compoziții atribuite celebrului muzician occidental, interpretare care i-a adus lăutarului o apreciere de prestigiu. „Dumnezeu te-a făcut mai mare decât mine”, i-ar fi spus Liszt, cuprins de admirație, într-o mărturisire care a intrat în legendă.

Cântăreț cu o solidă formare şi în muzica bisericească

Într-o anumită măsură, scrierile de muzicologie, monografiile și referirile contemporane ni-l înfățișează nu doar ca pe un interpret popular legendar, ci și ca pe un cântăreț cu o solidă formare în muzica bisericească. Din această temelie liturgică s-a născut apoi preocuparea sa pentru muzica lăutărească, iar cântările interpretate de el uimeau prin profunzime, finețe și forță expresivă. De aici se explică, probabil, tradiția potrivit căreia Mitropolitul Iosif Naniescu îl prețuia în mod deosebit, chiar dacă relatările despre întâlniri la Reședința mitropolitană din Iași, în vremea păstoririi sale, nu se confirmă documentar.

Cel mai probabil, cei doi s-au cunoscut în perioada în care viitorul mitropolit slujea la Mănăstirea Sărindar din București, legătura lor datând dinaintea revenirii lui Iosif Naniescu la Iași, cu puțin timp înainte de mutarea la cele veșnice a marelui lăutar. Această apropiere, discretă și profundă, rămâne un semn al întâlnirii dintre lumea muzicii și duhul Bisericii.

Poate că, într-o zi, Barbu Lăutarul și alți cântăreți de prestigiu ai Bisericii din epoca respectivă vor fi așezați, cu dreptate, în paginile unei monografii temeinice, alcătuită de profesori ai Facul­tății de Teologie din Iași, în colaborare cu slujitorii Bisericii Sfântului Ioan Zlataust, care prețuiesc un asemenea chip și o astfel de moștenire.

Se cuvine amintit, în acest context, și faptul că Vasile Alecsandri i-a dedicat o poezie memorabilă, în care vocea lăutarului se împletește cu nostalgia și conștiința propriei valori:

„Eu sunt Barbu Lăutarul,

Starostele și cobzarul,

Ce-am cântat pe la domnii

Și la mândre cununii…

Of, of, of, mi-aduc aminte

Că mai înainte

Nici un chef nu se făcea

Fără asta cobza mea.

Dar acum, amar de mine,

De când lumea-i pe-nemție,

Nu mai am în lume glas

Și pe uliți am rămas.

Dar să știți că am fost odată

Vocea lumii desfătată

Și-nchinați câte-un pahar

Pentru-un Barbu Lăutar”.

În duh de rugăciune și aducere-aminte, Barbu Lăutarul rămâne nu doar o poveste frumoasă, ci un adevăr istoric și un exemplu luminos de slujire, aflat la întâlnirea dintre Biserică și muzica tradițională românească. În veacul al XIX-lea, prin viața și cântarea sa, el a arătat că sunetul poate deveni rugăciune, iar arta - o formă de mărturisire.