Bucuria de a trăi

Din curtea casei lui începe câmpul. Și parcă toată tristețea lumii. O iarbă înaltă și uscată vine până aproape de prag. Tot până aici vine și satul. Mai departe, n-are unde să meargă. Nici n-ar avea pe unde. Nu mai e drum. Pe vremuri era, dar s-a revărsat câmpul peste el. Așa cum peste anii tinereții noastre s-a revărsat timpul, lăsând doar o cărăruie îngustă până la ei. Cât să ne poată încăpea gândurile.

Casa, pe care o știu de când eram copil, pare să se gândească și ea la ceva. Poate la anii tinereții sale, aproape de aceeași vârstă cu ti­nerețea noastră, care ne strigă cu o voce la fel de uscată ca iarba din urmă. Noroc că ne-au rămas verzi amintirile!

Am fost colegi de clasă. Stan Bârzoc, așa îi spuneam cu toții, deși în catalog era trecut cu numele de Țurlea, avea o soră mai mare, ce nu semăna cu nici un alt copil din sat la culoare. Era albăstruie, întocmai ca literele pe care le așter­neam, înmuind tocul în cerneală, pe foaia albă de hârtie. Ziceai că tocmai a ieșit dintr-un caiet de școală, când o vedeai. Ieșea însă din casa aceasta, tânără pe atunci, și pornea, ținându-se de pomii de pe marginea drumului, ca să poată ajunge la școală. Avea inima în partea dreaptă a pieptului, și asta o făcea să meargă foarte încet, în timp ce respira foarte repede. Într-o zi, i s-a oprit de tot respirația, lăsându-l pe Stan singur la părinți, așa cum eram și eu, doar că mie n-a trebuit să-mi moară pentru asta nici un frate și nici o soră.

Dar toate acestea au fost demult. Acum Stan are părul alb, ca și mine. A trăit niște ani la oraș, pentru a se întoarce, când i-a rămas casa singură, în sat, punând singurătatea ei cu singurătatea lui la un loc. Se simt amândoi bine cu ce-a ieșit. Deși se ajută de cârje, ca să poată face câțiva pași, Stan e mulțumit de viața pe care o duce. Are o pensie mică, dar nu se plânge, îmi spune că lui îi ajunge. Am și lemne de foc, am și ce mânca zilnic, altceva nu prea mai îmi trebuie. În afară de picioare, nu sufăr de nimic. Mulțu­mesc lui Dumnezeu pentru cât mi-a dat!

Vorbim despre anii noștri de școală, despre oamenii tot mai puțini din sat, despre drumul din fața porții lui, pe care nu mai circulă aproape nimeni, despre iarba ce amenință să-i înghită casa, despre zilele pe care le mai avem de trăit, despre bucuria de a trăi. Pe chipul lui Stan chiar poate fi citită această bucurie.

Zice că are destul, însă eu văd în jur o sărăcie, cum se spune, lucie. Dar ochii fostului meu coleg de clasă sunt plini de lumină. Și nu din pricina soarelui care trage vara după el, prăvălind-o de sus, din înaltul cerului, peste noi și peste lume.

Scot din buzunar o bancnotă și i-o întind. Ce faci?, se burzuluiește el. Doar ți-am spus că am tot ce-mi trebuie! Așa, de la mine, zic, și o iau rușinat spre ieșirea din curte. Stan îmi face cu mâna din drum. Din drumul pe care el își poartă, ajutându-se de cârje, bucuria de a trăi. Una cum rareori mi-a fost dat să întâlnesc.