Buna îndrăznire

Cred ca fiecare dintre noi îşi poate imagina cu uşurinţă una dintre dimineţile acelea foarte aglomerate, specifice marilor oraşe de pe la noi. Trafic rutier supradimensionat, trecători grăbiţi şi având o privire extrem de preocupată, ţintită parcă exact asupra intrării biroului sau a încăperii unde va rămâne până după-amiază, mijloace de transport în comun umplute la maximum. Fiecare dintre noi vrea să ajungă la destinaţie înaintea celorlalţi. Fiecare dintre noi crede că preocupările sale sunt mai importante decât ale celorlalţi şi, în consecinţă, se manifestă ca şi cum ar avea dreptul să treacă primul, să urce primul, să fie în faţă. Cu orice preţ. La semafor, o maşină trece pe roşu pentru că încă nu s-a făcut verde la ceilalţi, un călător încearcă să urce într-un autobuz burduşit deja de la a doua staţie, taxând lipsa de omenie a celor care abia mai pot respira înăuntru. Din păcate, este imaginea în tuşe triste a unor indivizi, iar nu a unei lumi. Dar nu-i nimic. Noi îndrăznim în continuare.

Se afirmă constant faptul că omul este creatura/vietatea cu cel mai dezvoltat simţ al con-servării, dar cum îşi conservă omul propriul suflet? Izolându-se şi atrofiindu-l, sau întâlnindu-se şi bucurându-l? Peste tot în jur, noi toţi încercăm să depăşim, cât de repede şi cât de eficient ne stă în putinţă, limitele unei spaţialităţi şi a unei temporalităţi date, fără să ne închipuim vreun moment că acest lucru este imposibil (Era imposibil poate, am răspunde în cor, în alte timpuri şi în alte epoci, dar astăzi, ei bine, astăzi nimic nu este imposibil!), ca să nu mai vorbim de acceptarea demnă, chiar dacă uneori aparent inconvenabilă, a unei ordini, a unei rânduieli. Pentru că rânduiala, de multe ori, este sinonimul răbdării sau îngăduirii celorlalţi, de dragul tuturor.

Iar această răbdare a fost articulată şi în Ortodoxie, fiindcă ea a ştiut permanent să se aşeze într-un firesc al lucrurilor, într-o rânduială cu temei şi explicaţii dumnezeieşti, iar nu umane, chiar cu riscul catalogării ei grăbite drept anacronică, potrivnică progresului sau deschiderii (deşi aceşti din urmă termeni necesită precizare chirurgicală). Răbdarea Bisericii nu a echivalat şi nu va echivala niciodată cu lipsa ei de răspuns, chiar dacă strict formal, exigenţele modului în care acest răspuns se oferă pot cunoaşte dezvoltări specifice istoriei. Biserica are răbdare infinită cu fiecare dintre noi, pentru că răbdarea ei nu este expresia unei formule condiţionale cotidiene (de genul, Ce îmi dai ca să fiu răbdător?), ci prelungirea pedagogiei dumnezeieşti până la graniţa ei cu libertatea umană.

Bineînţeles că şi creştinii tuturor veacurilor au răbdat, dar în egală măsură au şi îndrăz-nit. Numai că, în sens invers a ceea ce facem noi azi. Martirii rabdă stăpânirea lumească, dar îndrăznesc atunci când vine vorba de propria lor credinţă şi viaţă. Sfântul Vasile cel Mare rabdă piedicile arienilor în Cezareea, dar are îndrăznire bună şi inspirată în clarificarea dogmei Sfintei Treimi, Sfântul Maxim Mărturisitorul rabdă persecuţiile împăratului monotelist Constantin al II-lea, dar îndrăzneşte să înveţe că în Hristos locuieşte după fiinţă toată plinătatea dumnezeirii. În schimb, noi transformăm îndrăznirea cea bună către Dumnezeu (I Ioan 3, 21) în îndrăznirea cea bună către şi pentru noi înşine. Nu răbdăm ceea ce ne dă Dumnezeu, dar avem înţelegere maximă pentru ceea ce trebuie sau ar trebui să Îi dăm Lui. Dar nu-i nimic. Dumnezeu rabdă în continuare.