„Căci încă nu este în noi pocăinţă, nici adevărată părere de rău...”

Starea de rugăciune în care trebuie să trăiască omul necontenit nu este alt­ceva decât punerea în practică a îndemnului Mântuitorului Iisus Hristos rostit la începutul activității Sale publice: „Pocăiţi-vă, căci s-a apropiat Împărăţia cerurilor” (Matei 4, 17). Această chemare a Mântuitorului este o înnoire a întregii ființe a omului, pentru că pocăința exprimă, așa cum arată și termenul grecesc „metanoia”, o schimbare a minții, a felului în care vedem lumea, dar și a comportamentului uman în general. Ne putem verifica pe noi înșine dacă avem pocăința pe care o cere Domnul Hristos, dacă ne-am schimbat modul în care ne raportăm la lume și felul cum ne comportăm cu semenii noștri. Dacă suntem mânați de egoism și patimi, și ne purtăm pur trupește, după logica supraviețuirii și câștigului, nu am agonisit pocăința din Evanghelie.

Sfântul Simeon Noul Teolog exprimă această lipsă a stării de pocăință în cuvintele: „Căci încă nu este în noi pocăinţă, nici adevărată părere de rău, nici frică de Dumnezeu în inimile noastre, nici nu ne-am învinovăţit pe noi înşine, nici n-a ajuns sufletul nostru la simţirea judecăţii viitoare şi a chinurilor veşnice. Căci dacă ne-am fi învinovăţit pe noi înşine şi am fi dobândit acestea şi am fi ajuns la ele, îndată am fi vărsat şi lacrimi. Iar fără de acestea, nici învârtoşarea inimii noastre nu se va putea înmuia vreodată, nici sufletul nostru nu va dobândi smerenie, nici nu vom izbuti să ne facem smeriţi” (Filocalia, vol. 6, Editura Institului Biblic și de Misiune Ortodoxă, București, 2011, p. 80).

Pocăința nu este o stare pur psihologică, de părere de rău, de învinovățire constantă, ci ea capătă dimensiunea unei lucrări sau prefaceri. Suntem chemați mai mult a face ceva decât a nu face nimic, a practica rugăciunea, a ne osteni pentru odihna aproapelui, a trăi fiecare moment în pace și liniște cu Dumnezeu și cu semenii, ansamblu de acțiuni care sunt numite nevoințe sau strădanii ascetice. Cuviosul Simeon Noul Teolog vorbește de „sfinte sudori” și de „osteneli”:  „În măsura în care ne curăţim, prin osteneli şi sfinţite sudori, suntem luminaţi prin lumina lacrimilor de pocăinţă. Şi în măsura în care ne luminăm, ne curăţim prin lacrimi. Lucrul din urmă (curăţirea prin lacrimi) îl aducem noi de la noi înşine; cel dintâi (luminarea) ni se dă şi-l primim de sus” (Filocalia, vol. 6, p. 87).

Precum rugăciunea isihastă nu are sfârșit, ci credinciosul este îndemnat să o rostească fără oprire, ca o lucrare interioară făcută în orice context, așa și pocăința, ca stare care se naște din această rugăciune, nu are sfârșit. Rugăciunea isihastă „Doamne, Iisuse Hristoase, miluiește-mă pe mine, păcătosul!” are circumscrisă în ea pocăința, ca stare în care omul cere să fie miluit. Nu ne putem închipui ca cineva să rostească această rugăciune într-o stare trufașă, de mulțumire sau satisfacție, ci atunci când simte propria nedeplinătate, sau stare căzută ca o prezență ascuțită sau pătrunzătoare în sufletul său.

„De la pocăinţă ne vine spălarea întinăciunii faptelor ruşinoase. După ea primim împărtăşirea de Duhul Sfânt. Dar nu în chip simplu, ci după credinţa, simţirea şi smerenia celor ce s-au pocăit din tot sufletul. Însă numai după iertarea deplină a păcatelor de mai înainte, primită de la părintele care ne-a luat asupra sa. De aceea bine este să ne pocăim în fiecare zi, pentru porunca ce s-a dat. Căci îndemnul: «Pocăiţi-vă, că s-a apropiat Împărăţia cerurilor» (Matei 3, 2), ne arată lucrarea aceasta ca fiind fără hotar”, explică Sfântul Simeon Noul Teolog. Părintele filocalic spune aici că pocăința nu are hotar sau sfârșit. Părintele Dumitru Stăniloae acordă o atenție deosebită acestor cuvinte, în special, afirmației că pocăința nu are sfârșit. El spune în nota 164 la Filocalia, vol. 6:  „Pocăinţa nu are hotar. Căci mereu putem înainta în cele bune, părându-ne rău de nedesăvârşirea dinainte”. La părintele Dumitru Stăniloae pocăința este echivalentă cu stăruința în bine, pentru că avansarea pe calea binelui ne descoperă și nedeplinătatea sau neputința noastră prin raportare la intensitatea Binelui suprem.  Părintele spune în nota 218: „Se cere o stăruinţă continuă în a face binele. Căci numai aşa ne zidim casa duhovnicească. Cu o singură piatră nu facem casa, dar cu o singură piatră, dacă lipseşte, o putem strica, dacă nu o punem îndată la loc. În planul duhovnicesc acest lucru îl facem prin pocăinţă. Iubirea nu se întreţine prin fapte discontinui, ci prin fapte continui”.