Caii din pereți (I)

Zice să nu ies singur la poartă. Mamaia Nicula zice.

După ce se înserează. Atunci când să nu ies, nu atunci când zice. Că ea zice mereu. Dintre toți, mamaiei îi este cel mai frică de întuneric.

După care vine Aritina, căreia îi este mai frică decât mamei. După mama vin eu. Dar nu de întunericul de pe drum. Și nu imediat ce se înserează. Fiindcă atunci îmi place mie să ies la poartă.

Seamănă cu oamenii pe care nu poți să-i vezi. Întunericul, vreau să spun. Nu-i vezi pentru că sunt departe. Când se apropie, bagi de seamă că sunt oameni. De ce să-ți fie frică de întuneric atunci?

Zicea c-o să rămân câteva zile aici, cât o să-și vadă ea de sănătate la București, după care o să vină să mă ia acasă. Dar au trecut două săptămâni și n-a venit.

S-a dus să-i pună la loc bătăile inimii, alea pe care le-a pierdut atunci pe câmp. D-asta cred că întârzie.

Dacă era ca la roata de la bicicletă, adică să-i înlocuiești spițele ce-i lipsesc cu altele noi, se întorcea până acum. Bătăile inimii sunt mai greu de înlocuit decât spițele. Așa cred eu. Am întrebat-o și pe mamaie să-mi spună ce crede ea, dar a zis că nu știe.

Într-o dimineață am auzit-o însă spunându-i lui tataie:
-Și dacă maică-sa o să moară?

Maică-sa era un cuvânt despre mama.

-I-auzi ce vorbește cățeaua! s-a înfuriat tataie, dând cu piciorul în portița de la grădină.

Am deschis ușurel geamul de la camera unde stau eu, care e fostul grajd al cailor, ca să aud dacă scoate vreo vorbă. Cățeaua vreau să spun. Ce bine mi-ar fi prins să poată vorbi! Când nu reușeam să adorm, mă furișam pe lângă patul bunicilor, aflat chiar pe prispa din fața odăii mele, și sporovăiam cu ea toată noaptea. Așa, trebuia să-i bat verișoarei Mioara în geam și s-o strig afară, ca să vedem cine numără mai multe stele.

Asta când nu e înnorat. Când văd că începe să fulgere, fug iute înapoi în așternut și-mi vâr capul sub pernă. Mi-e frică de fulgere, cu toate că știu că nu poate să ajungă nici unul înăuntru. Nu l-ar lăsa tataie, ce doarme chiar la intrare, lângă ușă. Are tot timpul biciul la îndemână. Îl croiește, cât o fi el de fulger, pe spinare, așa cum a croit noaptea trecută un cățel al pământului, care se speriase de cățeaua din curte, ce era mai speriată decât el, uitând să și latre, și-n loc s-o ia spre fundul grădinii, de unde venise, nimerise pe prispă, gata-gata să dea buzna peste mine. Însă tataie l-a simțit și-a pus repede mâna pe bici, înroșindu-i spinarea.

Eu n-am văzut, când am ajuns afară, decât o mogâldeață cu ochii cât gămălia de chibrit, ce se ducea schelălăind prin beznă. Câinele celălalt, al casei, dormea ca prostul. Nici pomeneală să poți sta de vorbă cu o astfel de potaie! Așa că m-am culcat la loc, văzând că la fel făcuse și tataie.

Tunetele nu putea să le oprească. De tataie zic. Tremura toată casa când tuna. Cred că îi era și ei frică un pic. Lui tataie nu-i era neam. Deoarece dormea mai departe neîntors. Și dormea și mamaia, căreia i-ar fi fost, dacă se întâmpla să se trezească. Frică, vreau să spun. Dar mamaia nu se trezea până ce nu se crăpa de ziuă.
(Fragment din romanul Duminicile zilei de luni, în curs de apariție la Editura RAO)