Calea de la păcat la boală

Când vorbim despre re­lația dintre boală și om, trebuie să ne amintim că este vorba despre omul de după cădere. Ca atare, între noi și bolile noastre stă într-un fel sau altul păcatul ca factor duhovnicesc al bolii, al suferinței. Adeseori, în pământul inimii noastre cresc și rădăcinile suferințelor copiilor noștri. Inima devine locuință a patimilor păcătoase pe măsură ce se depărtează de Dumnezeu. Despre aceasta dau mărturie bolile născute de către patimi, adică neputințele firii ome­nești înstrăinate de Dumnezeu. Păcatul îl întinează duhovnicește pe om și, ca atare, alungă de la noi harul lui Dumnezeu așa cum fumul alungă albinele. Ruperea de Dumnezeu, stricarea împărtășirii harului, stă la temelia restriștilor noastre fizice și duhovnicești!

În rândurile următoare voi menționa câteva mecanisme prin intermediul cărora păcatul dă naștere la diferite boli.

Stresul este un răspuns nespecific al organismului la o acțiune nefavorabilă exercitată asupra sa. Uneori prin stres se înțelege larga sferă de stări care apar ca un răspuns la diversele interacțiuni extreme cu mediul. Stresul poate avea o influență uneori pozitivă, dar mai ales negativă. El acțio­nea­ză la nivel de celulă, de țesut și de organ. Dacă vom reacționa la ispitele vieții invers de cum trebuie și cum ne povățuiește Sfântul Apostol Pavel, fără smerenie și fără rugăciune, singuri vom pregăti terenul propice pentru stresurile care aduc multă suferință și multă boală. Smerenia nu înseamnă pasivitate și capitulare, ci presupune activitate lăuntrică, adică îndelunga pocăință, înțelegere a situa­ției în mod logic și real, aprecierea valorilor adevărate, nu a falselor valori din societatea de astăzi, și mai ales întoarcerea către Dumne­zeu, către Maica Domnului și către Sfinții Părinți, cerându-le mereu ajutorul. Fără aceasta va fi mult mai greu să rezistăm stresului, ispitelor și mult mai ușor să ne pierdem identitatea de creștini și echilibrul sufletesc.

Când se ridică problema de a alege între ceea ce îmi place și ceea ce nu e voie, sau între ce trebuie să fac și ce nu trebuie să fac, are loc o ruptură reală, o dispută între argumentele pentru și argumentele contra. Motivele lui sunt adânc ascunse în interiorul personalită­ții. Orice s-ar întâmpla, omul este liber creat de Dumnezeu în cugetele și gândurile inimii lui. Tocmai de aceea realizăm că fiecare om hotărăște cum să trăiască și tot singur răspunde pentru alegerea sa. După părerea Cuviosului Nicodim Aghioritul, biruiește dorința spre care înclină voința noastră personală. Tocmai în asta stă războiul duhovnicesc nevăzut. Conflictele intrapersonale sunt din păcate o realitate cotidiană.

Boala își lasă o amprentă negativă asupra victimei sale, însă și trăsăturile caracteristice ale bolnavului predispun la apariția unor anumite reacții patologice. Există o legătură între particularitățile personalității și probabilitatea dezvoltării bolilor psihosomatice. Sunt descrise anumite tipuri de personalitate: coronariană, hipertensivă, ulceroasă, alergică. De tipul personalității depinde în mare măsură dacă se va instala boala, când și cum se va încheia ea. Trăsăturile de personalitate sunt în general numai factori de risc. Gradul în care sunt dezvoltate ele este diferit. Indiscutabil, nu se poate trasa nici un fel de paralelă strictă între caracter și boală.

Știința contemporană a stabilit că emoțiile pozitive și cele negative duc la modificări fiziologice și biochimice în organism. Aceasta joacă un rol hotărâtor în apariția tulburărilor psihogene care, spre deosebire de cele somatogene, sunt provocate nu de factori somatici, ci de factori psihici și duhovnicești. Semnul comun al tuturor tulburărilor psihogene este că ele sunt condiționate de trăiri psiho-traumatizante. Nimeni nu poate tăgădui puternica înrăurire a sufletului asupra bolii. Starea sufletească, încrederea sau neîncrederea față de doctor, profunzimea credinței și nădejdii în vindecare determină în mod esențial evoluția și deznodământul bolii. Deci există o strânsă legătură între păcat, traumele psihice și boală.

Din punct de vedere ortodox, păcatul ne otrăvește prin intermediul obiceiurilor dăunătoare, pervertind necesitățile noastre normale, firești. Din pricina păcatului de nenumărate ori cerințele omenești normale se transformă în patimă și se condamnă personalitatea la o rămânere constantă în starea de animalitate duhovnicească. Multe din obiceiurile dăunătoare sunt anevoie de biruit. Ne vine mult mai la îndemână să luăm doctorii pentru a înăbuși manifestările clinice ale bolii decât să ne luptăm cu sursa ei, care este păcatul. După spusele Sfântului Ioan Gură de Aur, stricăciunea sufletului este una din cauzele sigure ale bolilor. Din perspectiva acestei relații, păcatul poate fi privit ca terenul și factorul duhovnicesc al stresurilor, al conflictelor intrapersonale, al trăsăturilor negative de caracter, al traumelor psihice și al obiceiurilor dăunătoare și, prin urmare, al bolilor ce sunt legate de acestea.