Calea luminii

Și-a schimbat numele din Crețu în Oravitzan. Crețu era numele de familie, purtat în copilăria din Ciclova Montană, devenit însă indezirabil după deportarea părinților săi în Bărăgan. Doi învățători nevinovați față de acuzațiile fabricate de comuniști și-au lăsat copiii în grija unor rude și au luat calea deportării, laolaltă cu alte mii de bănățeni în anii 50. Însă Silviu se întărea cu duhul și cu trupul, devenind în scurt timp bărbat, soț și artist.

L-am cunoscut în secolul trecut sau, mai bine zis, în epoca trecută... Când venea la București trăgea la grupul de credincioși grupați în jurul părintelui Galeriu, de la Biserica „Sfântul Silvestru”. Acolo șef de clan era Sorin Dumitrescu, de care l-a legat o prietenie durabilă. Așa l-am cunoscut pe artistul bănățeano-universal care căuta - și deja găsise! - drumul expresiei plastice, și nu numai. Căuta, de fapt, sursa credinței, focul viu pe care aceasta îl urcă în minte pentru a-l coborî în inimă... După schimbarea regimului l-am revăzut în Lugoj, acolo unde în jurul galeriei Pro Arte deja adunase de-a lungul deceniilor cele mai importante nume ale artei și gândirii românești, dar și ale disidenței față de dictatura roșie: Vasile Drăguţ, Andrei Pleşu, Ion Frunzetti, Ştefan Bertalan, Corneliu Baba, Alexandru Ciupe, Ştefan Câlţia, Horia Bernea, Sorin Dumitrescu, Constantin Flondor, Livius Ciocârlie, Ion Pacea, Sorin Ilfoveanu, Florin Ciubotaru, Amelia Pavel, Raul Șorban și alții. De remarcat faptul că unii dintre artiștii care au trecut pragul galeriei lugojene au fost și membri ai celor două mișcări/curente spiritualizante ale anilor 1990-2000: grupul Prolog (animat de Paul Gherasim) și grupul constituit în jurul Galeriei Catacomba & Fundației Anastasia (girat de Sorin Dumitrescu).

Acum însă l-am revăzut pe Oravitzan în intimitatea creației sale, între „lucrul mâinilor” lui: la expo­z­iția permanentă din cadrul Muzeului Național al Banatului și, mai apoi, în atelierul de la mansarda unui imobil din centrul vechi al Timișoarei. Ce regal sufletesc, ce ospeție duhovnicească! Îngerii dacă ar exprima plastic farmecul apofatic al Împărăției, exact așa ar face-o: cu mult aur și albastru tare, cu volumetrie (ei, care nu cunosc muchiile materiei), cu geometrii sacre, cu pânzeturi tari și scoarțe catifelate. O recuzită a raiului, a realităților de dincolo de privire, a ethosului divin transpus în materie străluminată nu atât de culoare cât de Idee stă mărturie a Noului-Vechi Legământ. Vedem - cu ochii trupești - materia ridicată la rangul unei ordini cosmice și mai vedem - cu ochii sufletului - materia transfigurată de lumina taborică. Ordine cosmică, orologerie cerească, mutație luminiscentă și har taboric. Pedagogia luminii increate - care țâșnește din ființa lui Dumnezeu și care nu arde, ci reliefează - nuanțează drumul cunoaș­terii adevărate. Cu­noaș­terea neluciferică (adică neiluminată doar prin ea însăși) este o cale a luminii, a metamorfozei materiei și gândului. Obrejenia gnozei, a cufundării în har și adevăr, face ca Iordanul Epifaniei să se reverse nu în Marea Moartă, ci pe Muntele Tabor. O geografie sacră inversată, în care râul curge la deal și se deșartă în vârf de munte, sfidând legile gravitației logicii omenești.

Cu aceste simboluri operează Silviu Oravitzan, cu aceste teologumene plasticizate, cu aceste forme părut obsolete, însă de o modernitate hristică. Căci Hristos este, prin excelență, Omul modern, Omul aidoma nouă - celor care am fost eli­berați de tiranie prin El. Împărăția lui Dumnezeu este modernă, este dinamică, este vioaie. Este viața în pulsația ei optimistă, este candoare și bucurie. Așa și pânzele lui Oravitzan: potir luminos și Cruce radioasă, sacos strălucitor (veșmânt haric, de!), epitafuri igienizate de mâzga morții, un Hristos Pantocrator care îm­pără­țește peste un regat de lumină lină; iar în polul opus al expo­zi­ției, un soi de iconostas aurit care este chiar intrarea în Împă­răția lui Dumnezeu. Pe o poartă strâmtă, de un albastru voro­nețian care amintește muritorilor de cerul intens al copilă­riei/inocenței, ar trebui să ne strecurăm într-acolo, însă dimensiunile reduse ale intrării parcă ne descurajează. Însă văzând frumu­sețea și armonia geometrică (dar nu nivelatoare!) a arătării exterioare a Împărăției, elanul te cuprinde. Subit, vrei să te topești în aur și azur, să te cufunzi în baia euharistică a potirului, să te acoperi cu antimisul uriaș, să te strecori agil pe sub epitaf și să strângi în brațe crucea poleită prin harul mâinilor oravitzane.

„Nu nouă, Doamne, nu nouă, ci numelui Tău se cuvine slavă!” (Ps. 113)