„Cântecul amintirii” la mormântul lui Iftimie Bârleanu

În urmă cu 40 de ani, în 19 ianuarie 1986, într-un Gerar al frigurilor parcă arctice ca în copilăria sa din Bucovina natală, trecea în veșnicie sculp­torul Iftimie Bârleanu. Intrase de câteva luni în al 70-lea an de viață. Se prăbușise înainte de vreme un stejar din cei falnici din codrii seculari ai Septentrionului. Era port-drapelul breslei sale în cetatea Iașilor și un nume respectat în întregul areal național. Fostul ucenic de la Belle Artele ieșene al lui Ion Irimescu, discipolul se consacrase, aidoma magistrului său, drept un redutabil portretist. Îşi făcuse mâna mai la tinerețe cu câteva monumente ce atrăseseră luarea aminte, acel „Dimitrie Cantemir” de la Huşi, „Elegia” de la Liveni, cuibul natal al Enescului, o metaforă a muzicii şi enescianismului, formă sublimă a artei sunetelor, „Garabet Ibrăileanu” la Târgu Frumos, „Neculce” la Prigoreni, dar nu urcase încă piscul râvnit de orice sculptor, nu dăduse viaţă acelor monumente ce-s coroana de rigă în spaţiile de for public. Năzuise în primul şi în primul rând să semneze la temelia unui monument reprezentativ al lui Ştefan cel Mare, domnul care a fost pentru artist „un ideal uman”. Cu Ştefan cel Mare deschisese ochii de copil. Litografia voievodului stătea la loc de cinste în casa lor bătrânească alături de icoane şi de portretul lui Cuza, la fel ca în toate gospodăriile din sat şi din toate aşezările rurale româneşti. În Bucovina într-o şi mai mare măsură Ştefan exista între oameni ca în „Doina” lui Eminescu, pentru că întruchipa nădejdea dezrobirii, a ieşirii de sub stăpânirea străină. Chiar dacă artistul nu-şi strigase dorinţa de a-l plăsmui sculptural pe domnitor, aceasta sălăşluia în fiinţa sa şi îşi cerea drept la exprimare. Fusese un timp o taină, îl însoţise mereu şi, când apăruse momentul providenţial, trecuse neîntârziat la fapte. S-a întâmplat fericit în 1971. A câştigat atunci competiţia pentru monumentul ştefanian din Piaţa Centrală a Vasluiului. I-a surâs din nou norocul și a fost biruitor la concursul pentru statuia dedicată lui Ștefan cel Mare de la Suceava. În 1977, lângă murii Cetății de Scaun s-a înălțat majestuoasă ecvestra Voievodului Ștefan cel Mare și Sfânt. În imaginarul sculptorului, domnul ieşea călare pe legendarul Catalan dintre zidurile cetăţii ca şi cum s-ar fi pogorât din văzduh. Calul, în cabrarea năzdrăvană, era focos, iar călăreţul, cu zvâcnire săgetătoare, puţin ridicat din şea, cu picioarele înfipte zdravăn în scări, îl domina cu naturaleţe. Era ceva în firea firilor. În felul acesta modelată, statuia ecvestră de la Suceava, cu cei peste 23 de metri înălţime, se înscria între cele mai impozante din tot cuprinsul românesc. Suit pe pintenul cetăţii, monumentul tronează regal peste întinsurile Sucevei şi împrejurimilor, vestind ca un far sanctuarul.

 În 1973, Iftimie Bârleanu a avut şansa unei alte comenzi seducătoare, ce avea să ia forma operei sculpturale pe care artistul o socoteşte a fi capodopera creaţiei sale. I s-a propus atunci să realizeze la Iaşi statuia în bronz a Mitropolitului Dosoftei, cel dintâi poet cult al nostru, ctitor de limbă română, întemeietor de cultură naţională. Monumentul urma să fie amplasat în preajma casei în care se bănuia (fapt nedovedit istoriceşte) că fusese tiparniţa unde-şi editase cărţile, legendara lui „Psaltire în versuri”, adică lângă zidirea din piatră supravieţuitoare a miezului medieval al Iaşilor, în care se amenajase un muzeu al bucoavnelor cele vechi. Acest testimoniu de bătrână arhitectură şi spiritualitate era centrul gravitaţional al imensei pieţe, având în fundal Palatul Culturii, cu eclatantul său gotic flamboiant, şi în perimetrul căreia sunt alte două emblematice opere sculp­turale, statuia ecvestră a lui Ştefan cel Mare şi cea a lui Gheorghe Asachi, suit într-un jilţ de împărat cărturăresc din fața Şcoalei cu acelaşi nume. Ca să capete înduhovnicire, Casa cu Arcade avea nevoie de un element iradiant, de o însoţire sporitoare de tâlc şi emoţie. Avea să fie statuia lui Iftimie Bârleanu, amplasată în inima Iașilor în 1976. Sculptorul a gândit opera sa în acord cu zidirea medievală. Ierarhul modelat de artist şi turnat în bronz nu era înfăţişat în postura sa solemnă de oficiere, cu veşmintele strălucitoare de mitropolit, ci în aceea de monah cărturar, şezând pustniceşte într-o strană ca din bârne. De acolo Dosoftei dăruieşte ofrandă poporului său, învăţăturile ce-au luat trupul verbului măiestrit al limbii române. Statuia, cu hieratismul ei cumpănit, cu maiestuozitatea simplităţii, e chiar osia acestui spaţiu celest al cetăţii Iaşilor. Din modestul său jilţ, Mitropolitul poet pofteşte lumea la neuitare şi la rânduire în mersul istoriei.

 Iftimie Bârleanu lucra zi de zi în atelier, dar era prezent şi în viaţa cetăţii şi se comporta ca un generos pater familias. Existenţa sa părea să curgă în albia cea mănoasă, fără semne că timpul nu mai avea răbdare cu dânsul. Trudea cu febrilitate şi rodnic. După ce dăltuise chipul lui Ştefan şi-l reprezentase în măreţe monumente, era preocupat de o altă figură legendară a istoriei, cea a întemeietorului de ţară Bogdan Vodă. Resimţea ca pe o datorie de sânge să zămislească monumentul acestui voievod al începuturilor, deoarece înaintaşii săi îşi aveau rădăcinile în Maramureş. Discutase şi convenise amplasarea acestuia în comuna Bogdan Vodă. Finalizase mai multe variante. În viziunea sa, Bogdan Vodă apare însoţit de maramureşenii lui pornind într-o călătorie mesianică. E bucuros că seamănă şi zideşte spre dăinuire în ocina strămoşească şi starea asta de mulţumire fericită răzbate viguros din modelajul sculp­tural, parcă mai încărcat de trăiri ca oricând, atingând comuniunea. Din păcate, macheta n-a luat conturul monumentului. Aşteaptă şi acum cuminte bătaia orologiului ce va vesti ceasul.

 La fel s-a petrecut şi cu o altă datorie sufletească, pe care o avea pe conştiinţă sculptorul, cea privitoare la statuia lui Ciprian Porumbescu. Rezona cu această figură luminoasă şi tragică, a României, totodată și a Bucovinei. Satul natal Măzănăieşti se află nu departe de Stupca cea intrată în legendă. Îi datora, deci, poate mai mult ca altor personalităţi o transpunere sculpturală. Modelase câteva, dar parcă nu era ceea ce-şi dorise. Avea o nouă idee, dar tot amânase să o materializeze, simţind că nu venise vremea. Ca să nu plece pe celălalt tărâm cu această datorie neplătită, Dumnezeu l-a îndemnat, tocmai când se apropia clipa din urmă, să ducă la bun sfârşit ceea ce-i stătea pe suflet. Într-adevăr, ultimele lui zile le-a consacrat modelării lui Ciprian Porumbescu, pe care l-a închipuit eroic, înrudit cu eroii din cartea de istorie, cu a căror configurare sculpturală se ostenise toată viaţa. Întrupa însă un eroism de altă factură, cel al unui luptător cu arma muzicii. Acest Ciprian al lui Iftimie Bârleanu este un amestec de bucurie şi suferinţă, de iluminare şi întunecime. I-a dat ultimele contururi în ziua de 18 ianuarie 1986. La capătul acelor strădanii încununate de succes şi-a privit mulţumit opera. Era ceea ce voise şi mulțumit s-a dus liniştit la culcare. A doua zi, pe 19 ianuarie 1986, a închis ochii şi a plecat la ceruri, murind aşa cum mor oamenii iubiţi de Dumnezeu. Și iubiți de semeni, cum ne-o dovedește pomenirea de la patru decenii de la marea trecere, din acest sfârșit de săptămână, și-n preajma zilei numelui său, spre a se psalmodia „cântecul amintirii”.