Cât de super sunt oamenii sau lucrând la propria omeni(r)e

Calitatea omului de fiinţă specială reprezintă o realitate incontestabilă în înţelegerea ortodoxă a antropologiei, adică a acelei părţi din învăţătura de credinţă a Bisericii noastre dedicată celui care s-a bucurat de o creaţie deosebită din partea lui Dumnezeu şi care, de-a lungul timpului, a fost numit pe bună dreptate coroana creaţiei. Omului, făcut după chipul lui Dumnezeu, i se oferă dintru început de către Creator perspectiva unui viitor strălucit din punct de vedere al existenţei sale, un fel de trai bun la care este îndemnat, care i se recomandă, i se propune, dar - foarte important - nu i se impune, unica şi suprema garanţie în acest sens fiind libertatea cu care este înzestrat. Viitorul strălucit de care vorbeam şi care deţine alte conotaţii decât viitoarele strălucite ale lumii în care trăim şi pe care ni le autopropunem se referea şi încă se mai referă la un moment dincolo de timp, sau mai presus de timpul orizontal cuantificabil. Acest moment, al timpului vertical - adică al timpului în care priveşti mereu spre Dumnezeu -, sau al veşniciei reprezintă finalitatea existenţei noastre. Pentru Biserică, cel mai bun viitor posibil pe care îl poate avea omul este intrarea în Împărăţia lui Dumnezeu, dar nu prin acomodarea graniţelor acesteia la neputinţele omeneşti şi implicit prin justificarea diferitelor rătăciri pe care omul le găseşte la modă, ci prin încercarea de a-i propune acestuia o ofertă avantajoasă şi de a-l face să o conştientizeze.

În acest sens, îndumnezeirea omului, chemarea lui la nemurire şi la comuniune cu Dumnezeu devin expresii indispensabile ale discursului şi literaturii teologice, în încercarea de a apropia oamenii de finalitatea lor firească. Însă problema care apare aici vizează calitatea acestui discurs sau, altfel spus, distanţa dintre teologie şi realităţile curente ale creştinului. Cum am putea să îi vorbim despre îndumnezeire unuia care dovedeşte comportament gregar? Cum îi sună facerea de bine pentru aproapele celui care pune propriul interes pe primul plan? Vorbim mult despre îndumnezeirea omului şi adesea uităm, cred, sau minimalizăm trăsăturile lui fiinţiale umane, fireşti. Omul se îndumnezeieşte, este adevărat, dar face aceasta pe fondul umanităţii lui transformate, care nu se epuizează şi nici nu este copleşită până la extincţie de finalitatea asemănării cu Dumnezeu. Scriem la fel de mult în cuvinte pompoase şi atent alese despre rostul omului îndumnezeit, ţinem conferinţe frumoase despre această chemare specială, însă înainte de a fi dumnezei prin har trebuie să dovedim că suntem oameni prin comportament. Ce rezonanţă să aibă expresii şi îndemnuri de genul "Să nu iubeşti numai pe cei ce te iubesc, ci şi pe cei ce nu te iubesc" ca în Evanghelia din această duminică, din moment ce omul nu a atins încă un nivel acceptabil de umanitate? Ce sens mai are milostenia dezinteresată în contextul în care şi rostirea unui simplu salut ascunde un interes cât de mic? Până la îndumnezeire, sfinţire, contemplare şi extaz mistic avem nevoie stringentă de înomenire, adică de respect, bun-simţ, educaţie. Cred că înainte de a ne gândi şi de a purcede la propria noastră mântuire avem nevoie imensă de a lucra la propria noastră omeni(r)e. Mântuirea cheamă omul la depăşirea propriei condiţii, la calitatea unui supraom, însă depăşirea în cauză presupune trecerea dincolo de ea prin cunoaştere, ca o carte pe care, după ce o citeşti, o mai priveşti încă o dată şi o aşezi pe raftul bibliotecii.

Un teolog contemporan grec numea omul cât se poate de potrivit animal îndumnezeit. Succesiunea termenilor este cât se poate de potrivită şi conferă sens întregului efort uman. Acela de a se îndumnezei, dar şi de a dovedi permanent că încă mai sunt oameni prin preajmă.