Un sultan luminat și reformist, Abdul-Medjid, a reușit să pună la loc în 1852 steaua de argint furată din Biserica Nașterii Domnului din Betleem, pe care scria așa: „Hic de Virgine Maria Jesus Christus natus es
Cel mai frumos poem de dragoste
36 524! Atâtea răsărituri de Soare a văzut Simion Gârlea din ziua de 1 septembrie 1918, când s-a născut, și până azi, când se desparte de vârsta de 99 de ani, pentru a împlini mâine, 1 septembrie 2018, un secol de viață!
Dar viața unui om e făcută și din înserări, nu doar din răsărituri de Soare.
Dacă e să vorbim de Simion Gârlea, prima mare înserare din viața lui a fost atunci când nu s-a mai putut întoarce, după încheierea celui de-al Doilea Război Mondial, în satul unde se născuse. Răspopeniul natal fusese mutat, odată cu întreaga Basarabie, într-o altă țară, care nu era a lui. El a rămas, după mai bine de 1000 de zile petrecute pe front, în țara de acasă, însă fără acasă în care venise pe lume. Nu s-a vindecat nici acum de această înserare.
Cum absolvise, înainte să înceapă războiul, școala de cântăreți de biserică, s-a pomenit trimis, prin repartiție guvernamentală, la biserica din Vitănești, o comună din sudul României de care n-auzise niciodată. Anul următor, s-a însurat cu Mărioara, fata celor la care stătea în gazdă. Au avut împreună doi copii. Unul dintre ei s-a stins când era în floarea vârstei, aducând în viața lui Simion Gârlea o nouă înserare dureroasă.
Și anii au trecut, astfel că, într-o zi de pe la începutul senectuții, Simion Gârlea s-a văzut nevoit să se despartă de Mărioara.
Dar nu chiar de tot, pentru că a păstrat-o în gânduri, începând să-i scrie poezii de dragoste.
Am fost primul om de pe lumea aceasta căruia i le-a citit. Și n-am râs, gândindu-mă că erau scrise de un bărbat trecut de vârsta de 90 de ani! Nici o vârstă nu este nepotrivită pentru dragoste! Cu atât mai puțin cea de 90 de ani! Mi s-au umplut nu doar ochii, ci și mâinile de lacrimi. Așa se întâmplă de fiecare data când ating cuvintele așternute pe hârtie de Simion Gârlea, mâinile mele se înduioșează până la lacrimi. Ca să nu mai vorbesc de inima mea, care se face mititică în piept, abia mai găsind puterea să respire!
Mi-am făcut obiceiul ca în prima zi a anului să-l vizitez pe Simion Gârlea. De dragul lui, dar și de dragul părinților și bunicilor mei, de care îmi potolesc dorul stând pur și simplu de vorbă cu el. N-o să-i pot mulțumi niciodată îndeajuns de mult pentru acest privilegiu.
Când aude că vin, Simion Gârlea mă așteaptă pe pragul casei. Nici nu vă închipuiți în ce trup mititel poate să încapă un secol de viață. Un secol în care încap atât de multe răsărituri de Soare și atâtea înserări!
36 525 de zile! Cel mai frumos poem de dragoste pe care-l voi îmbrățișa mâine, cu gândurile tremurând de emoție!