Cincizecimea întoarsă

Pare întrucâtva redundantă o Duminică a Tuturor Sfinţilor, de vreme ce fiecare zi din calendarul bisericesc este închinată prăznuirii unuia sau mai multor sfinţi. Unul din motivele care justifică pe deplin necesitatea şi rostul unei asemenea duminici este acela că „numărul sfinţilor nu poate fi măsurat” (Os. 2, 1), căci dacă vor fi număraţi, „ei vor fi mai mulţi ca stelele cerului şi ca nisipul cel fără de număr de pe ţărmul mării” (Evr. 11, 12). Iar un altul, deopotrivă de binevenit, este acela că Duhul Sfânt nu va înceta să Îşi reverse harul asupra lumii decât atunci când ea se va strămuta într-o altă dimensiune a existenţei cosmice. Datorită acestui fapt, până atunci se vor ivi noi şi noi sfinţi îmbogăţind răbojul pe care sunt încrustate numele celorlalţi.

 Dacă cu o duminică înainte a fost prăznuită Pogorârea Duhului Sfânt ca o ploaie mănoasă peste creştetele oamenilor, în Duminica Tuturor Sfinţilor, ca într-o Cincizecime întoarsă, duhul oamenilor, ţâşnind spre cer, s-a unit cu Duhul Sfânt. Şi astfel „ei au alcătuit un semicerc şi nu un cerc închis, ceea ce îi oferă fiecăruia dintre noi posibilitatea de a participa în mod liber la această comuniune deschisă”.

 Dar este oare cu putinţă întâlnirea omului cetluit în albiile lumii, şi logodit cu moartea, cu Cel pe care nu-L încape tot universul? Sfinţii Părinţi afirmă că „există un sâmbure de sfinţenie latentă înăuntrul făpturii umane, care se actualizează când ea I se deschide Celui singur sfânt după fire”. Chipul pe care îl dobândeşte omul, încă din cea dintâi clipă a ivirii sale în lume, îşi doreşte plinirea în infinitul Chipului după a Cărui asemănare este creat. Din acest motiv omul se împlineşte precât năzuieşte să fie asemenea cu Dumnezeu, adică să se sfinţească pe sine însuşi prin comuniunea cu El. Ca atare, aşa cum de istov spunea Sfântul Grigorie de Nyssa, „sfinţenia reprezintă un început fără sfârşit şi un abis al înaintării către Dumnezeu. Şi totodată ea este recunoaşterea faptului că nimeni nu poate afla vreodată o săturare a dorinţei sale de a-L cunoaşte pe Cel unic sfânt” .

 Nimic nu ne poate înlesni mai bine înţelegerea sfinţirii omului decât însuşi cuvântul ieros, care înseamnă deopotrivă sacru şi jertfă. Ceea ce arată că sfinţirea omului este cu putinţă în măsura în care el „se jertfeşte pe sine şi I se oferă lui Dumnezeu într-o jertfă de sine integrală. Nimeni nu I se oferă lui Dumnezeu pe sine ca jertfă curată decât unin­du-se cu Iisus, Care Se aduce pentru noi ca jertfă curată lui Dumnezeu”. De aceea sfinţenia cere o degajare necontenită de tine însuţi, „căci numai la cel care şi-a biruit firea proprie vine Cel mai presus de fire”.

 Acest fapt îl observăm cel mai bine „la sfinţii care viaţa până la moarte nu şi-au iubit-o” (Ap. 12, 11), ci și-au afierosit-o lui Dumnezeu. Aşa cum bunăoară Sfântul Serafim de Sarov, dăruindu-I-se pe de-a-ntregul lui Dumnezeu, a dobândit starea în care lumina iradia din întreaga lui făptură. Totodată această lumină scălda şi firea de juru-i împrejur, căci dăruindu-se lui Dumnezeu, sfinţii Îi dăruiesc, ca pe-o ofrandă neprihănită, „şi lumea făcută cer cu strălucirea care izvorăşte din faptele lor bune”.

 Sfinţenia nu aparţine unor anumite categorii de oameni, ci ea reprezintă ţinta întru care „toţi oamenii sunt chemaţi să se mântuiască” (1 Tim. 2, 4). Şi nici nu există o listă cu îndatoriri pentru laici şi o alta pentru monahi, ci aceleaşi lucruri le sunt cerute oamenilor de fel şi fel, fie laici, fie clerici, fie monahi, fie nemonahi, întrucât „cei care trăiesc în lume şi sunt căsătoriţi trebuie ca în toate celelalte să se asemene monahilor. Vă înşelaţi foarte gândind că laicilor le sunt cerute unele lucruri, iar monahilor altele, ci toţi au de dat aceeaşi socoteală înaintea lui Dumnezeu”.

 Vieţile sfinţilor, Patericul şi alte cărţi ale spiritualităţii ortodoxe ilustrează cu asupra de măsură că nu există un anume mod de a dobândi sfinţenia, ci există tot atâtea moduri după câţi subiecţi sunt angajaţi în acest proces teandric. În Istoria Monahilor se spune despre Pafnutie că I-a cerut lui Dumnezeu să-i arate pe cei egali cu el în sfinţenie. Şi, într-o vedenie, El i-a descoperit: un tâlhar care a salvat viaţa unei femei rătăcite în pustie, un primar de sat, care se comporta cu generozitate şi dreptate faţă de oropsiţii localităţii în care trăia, şi un negustor de perle, care şi-a împărţit averea la săraci.

 Spre a ajunge la măsura sfinţeniei nu-i musai să te rupi de lume, deoarece sfinţii, învăluiţi în smerenie, trăiesc printre semenii lor, binecuvântându-i cu prezenţa lor discretă. Ioan Moshos, autorul Păşunii duhovniceşti, povesteşte despre un monah tânăr care, nesfiindu-se să cerceteze cele mai insalubre locuri pentru izbăvirea semenilor lui, nu şi-a întinat niciodată curăţia sufletească. Dar purtarea lui, atât de în răspăr cu ceea ce se înţelege îndeobşte prin sfinţenie, a stârnit invidia unui monah vârstnic care, cu toate că a petrecut cincizeci de ani în nevoinţă, n-a ajuns la aceeaşi măsură duhovnicească.

 Sfinţenia nu se confundă cu o corectitudine legalistă, de soiul celei pe care o afişau fariseii, ci ea reprezintă trăirea lăuntrică a misterului divin. În această trăire te afli urcând de-a lungul întregii tale vieţi, opintindu-te şi căzând, ridicându-te şi luând-o de la capăt şi, mai cu precădere, „veghind asupra ta însuţi, ca să nu cazi iar în ispită” (Ga. 6, 1). După cum o poţi dobândi şi într-o străfulgerare de-o clipă, chestiunea ţinând nu atât de felul, cât mai cu seamă de intensitatea trăirii. Sfântul Teodor Stâlpnicul, petrecând patruzeci de ani bătuţi pe muchie pe un vârf de munte, spre sfârşitul vieţii lui L-a rugat pe Dumnezeu să-I arate care îi va fi răsplata după moarte. Iar El i-a dezvăluit că îi va fi la fel cu a unei comediante din Damasc, care, pe patul de moarte, şi-a dăruit agonisita de o viaţă unei familii numeroase.

 Dacă Biserica Ortodoxă îi cinsteşte pe sfinţi, nu o face în paguba adorării datorate lui Dumnezeu şi nici nu alunecă în exclusivismul obtuz al denominaţiunilor neoprotestante care, murmurând bolovănos şi uitându-se acriu la sfinţi, una ca alta, refuză să-i cinstească. Adevăratul motiv pentru care Biserica Ortodoxă îi cinsteşte pe sfinţi este de a arăta că omul poate dobândi sfinţenia dacă se cuminecă necurmat din Izvorul ei. Prin urmare, îi cinstim pe sfinţi atât pentru că „întru ei făcut-a Domnul minunate toate voile Sale” (Ps. 15, 3), cât şi pentru că El Însuşi „îi laudă şi îi preamăreşte” (Ps. 67, 35).