Cine, cum şi de ce suntem evaluaţi?

Viaţa şcolii stă sub semnul valorii şi valorizării. De cum intrăm în şcoală, cineva ne verifică, ne povăţuieşte, ne mângâie pe creştet. Degetul ridicat, creionul roşu şi carnetul cu note sunt însemne ale acestor preocupări. Nimic din ceea ce se petrece în acest spaţiu nu scapă exerciţiului axiologic, respectiv acelei preocupări de a conferi sau atribui valori specifice actelor sau produselor noastre. Semnificarea unor activităţi prin evaluarea lor reprezintă un moment esenţial al „lanţului“ didactic. La tot pasul cineva emite pretenţii, creează noi orizonturi, spune că e bine sau nu ceea ce ştim sau suntem în stare să facem. Cum acţiunea didactică este premeditată şi vizează atingerea unor scopuri, este firesc ca cineva să se intereseze dacă ceea ce trebuia făcut a fost făcut. Şi cum se poate obţine mai binele.

Valorizarea este un semn că lucrurile şi evenimentele nu ne sunt indiferente şi că, la un moment dat, apare necesitatea unei semnificări, a unei clasificări şi a unei ierarhizări a acestora. Omul fiinţează sub semnul măsurii şi al comparaţiei cu anumite repere, cu alţii şi cu propriul sine. În plus, întreaga noastră viaţă se constituie şi într-un şir de examene pe care încercăm să le trecem mai bine sau mai rău. Cum este firesc, practica educaţională presupune numeroase prilejuri de convertire a acestor nevoi funciare, desfăşurând şi punând în aplicare, în mod explicit, momente de apreciere şi evaluare (prin notare, examene, concursuri etc.). Că uneori mecanismele de evaluare sunt atât de stufoase, complicate, exagerate – este o chestiune foarte adevărată. Şi că uneori mai mult evaluăm decât realizăm ceva - şi asta este adevărat. Dar acestea sunt alte probleme.

Prin evaluare cineva, ia în seamă o serie de repere (şi ne ia în seamă!) legate de ceea ce realizăm efectiv sau vrem să facem pe mai departe. Avem nevoie de semne din partea celor din jur, avem nevoie de întăriri sau judecăţi din direcţia alterităţii. Mai ales dacă estimările sunt bune, dar nu trebuie subestimate nici judecăţile greşite survenite la un moment dat (pentru că ne forţează să le contrazicem!). Recunoaşterea succesului ne deschide calea spre noi reuşite, spre noi năzuinţe, spre noi realizări. Succesul generează trăiri afective pozitive, un tonus ce dinamizează, susţine şi directivează conduita manifestată deja într-o măsură mai mare sau mai mică. Chiar şi-atunci când cineva ne amendează greşelile, ne dă peste mână, ne critică, ne avântăm în învăţare sau încercăm s-o reluăm altfel. Oricât de maturi sau educaţi am fi, ne orientăm şi în funcţie de ceea ce zic sau cred alţii. Indiferenţa, în actul educativ, este un fel de crimă. Ea desconsideră trebuinţele de bază ale actorilor antrenaţi în educaţie, afectează respectul faţă de sine, pune sub semnul întrebării siguranţa pe termen lung şi ne ţine la distanţă de funcţionalitatea benefică a răspunsului afectiv din parte celor din jur. A fi indiferent înseamnă să nu fii profesor, elev şi - se-nţelege - om.

Să mai spunem că evaluarea pedagogică are reverberaţii şi asupra calităţii relaţiilor la nivelul grupului de elevi. Nu numai individul este vizat - direct sau indirect -, ci şi mediul social de apartenenţă. Grupul de elevi, de pildă, are o „personalitate“ a lui, cu un profil aparte, ce poate fi raportat la un sistem de referinţă valoric. În plus, el funcţionează ca un „spaţiu de comparaţie“ în interiorul căruia se validează (sau invalidează) calităţi recunoscute de profesori. Statutul unui elev la nivelul grupului este fasonat şi prin intermediul ratificărilor rezultate prin evaluare. Grupul poate potenţa o apreciere avansată de profesor, dar o poate şi „torpila“, aneantiza. În general, la nivelul unei clase, intervine o anumită „corecţie“ valorizatoare, în sensul că se adaugă o plus-valoare - din anumite puncte de vedere - la cei mai slabi, sau se „scade“ ceva la cei buni - din aceleaşi sau din alte puncte de vedere.

Formarea unei culturi evaluative este unul dintre obiectivele şcolii mai puţin vizate sau realizate. Ni se dau în şcoală multe cunoştinţe, dar nu şi scheme sau repere de valorizare a lor. Chiar valorile care ni se transmit (ale cunoaşterii, ale sensibilităţii, ale credinţei etc.) vin către noi insuficient aureolate de sensul importanţei lor, trebuind să fie luate ca atare. Exerciţiile de valorizare a unor conţinuturi şcolare de către elevi sunt foarte puţine şi dacă apar, acestea nu sunt …valorizate, evaluate, notate. Contează, nu-i aşa, ceea ce ştie elevul şi nu ce părere are el despre ceea ce ştie!

O educaţie autentică trebuie să conducă la suscitarea facultăţilor noastre de a evalua permanent ceea ce ştim şi ceea ce facem cu ceea ce ştim. Ca profesori, suntem datori să livrăm elevilor nu numai cunoştinţe, ci şi repere privind statutul sau valoarea lor. De fapt asta ar însemna să educăm.