Cine este cu adevărat liber?

Chestiunea (in)existenţei libertăţii omului în raport cu societatea constituie una dintre întrebările de principiu cu care nu doar filosofii, ci şi noi, ceilalţi, adesea ne confruntăm. Ce înseamnă că sunt un om liber şi mă pot manifesta ca atare? Preţuiesc libertatea mea, dar nu accept ca libertatea celuilalt să mă afecteze în vreun mod neplăcut. Atunci, care sunt limitele acestei pretinse libertăţi?

Teologul german Jürgen Moltmann, unul dintre admiratorii occidentali ai spiritualităţii ortodoxe, încearcă o abordare a problematicii libertăţii luând ca model Persoanele Sfintei Treimi. Doar în comuniune şi iubire jertfelnică poate cineva să-şi perceapă semenul nu ca pe o piedică sau un obstacol al propriei libertăţi, ci ca pe o autentică împlinire de sine.

Împărăţia necesităţii determină pe om, ca şi pe celelalte fiinţe, prin legi şi nevoi. Împărăţia libertăţii începe prin faptul că oamenii îşi dau seama de dependenţele lor faţă de puterile naturii, înţeleg şi învaţă să le supună. Prin cunoaşterea ştiinţei naturii şi prin tehnică, oamenii încearcă să devină, din sclavii naturii, stăpânii ei. Acesta este, desigur, primul pas în împărăţia libertăţii, căci istoria specială a omului cu natura începe prin eliberarea progresivă a omului de dependenţele sale de natură şi prin determinarea sa progresivă de sine. Această libertate primă înseamnă, de aceea, putere asupra naturii. Prin câştigul unei astfel de puteri nu se poate determina totuşi dacă ea va fi întrebuinţată spre bine sau spre rău, constructiv sau destructiv. De aceea, eliberarea din împărăţia necesităţii poate să fie înţeleasă numai ca începutul, nu însă ca împărăţia însăşi a libertăţii; căci altfel libertatea ar fi numai sfârşitul necesităţii, şi ea însăşi ar rămâne complet nedeterminată.

„Cine are alegerea, are chinul”, spune un proverb. Împărăţia libertăţii ar fi în general numai acest „chin”, dacă dincolo de necesitate şi libertate nu ar exista împărăţia binelui. Aceasta este acea împărăţie, din care ţelurile şi valorile morale luminează în împărăţia libertăţii, pentru a întrebuinţa corect libertatea, adică într-un mod conservator şi nu distrugător al vieţii. Ţelul libertăţii nu poate consta în simpla creştere a puterii. De aceea, ţelurile şi valorile morale din împărăţia binelui transcend împărăţia libertăţii în mod calitativ. De aceea, recunoaştem mai întâi două aspecte ale libertăţii: eliberarea de constrângere şi necesitate şi tendinţa spre realizarea binelui.

Paradoxul libertăţii: împlinirea de la sine a binelui

În ce constă împărăţia binelui? Conform celor spuse până acum, trebuie să fie libertatea în lumea ei proprie, conformă, morală. Nu mai poate să fie această lume echivocă, în care libertatea de alegere devine un chin, ci acea lume clară, în care libertatea constă în bucuria de bine şi în săvârşirea lui de către cei drepţi într-un mod de la sine înţeles. Caracterul acesta firesc nu există încă în acea împărăţie a libertăţii dintre eliberarea de necesitate şi tendinţa spre cele bune. „Împărăţia libertăţii” trebuie înţeleasă ca istorie, ca luptă, ca proces al libertăţii.

Desigur că cele descrise aici ca împărăţiile necesităţii, libertăţii şi binelui nu sunt trei epoci, ci trepte şi tranziţii, care sunt mereu prezente în experienţa libertăţii. De aceea le putem înţelege şi ca straturi în conceptul universal de libertate. Oamenii se află mereu în tranziţie de la necesitate la libertate şi mereu şi în tranziţie de la libertatea alegerii la săvârşirea liberă a binelui. Cu toate acestea, în experienţa libertăţii există tendinţa spre împărăţia binelui. Cu cât omenirea dobândeşte mai multă putere asupra naturii, cu atât mai periculoasă devine istoria libertăţii umane şi cu atât mai necesară devine orientarea spre împărăţia binelui. Altfel oamenii nu ar putea să câştige nici o putere asupra puterii lor şi nu ar putea să-şi exercite libertatea în mod liber.

După această încercare de a dezvolta mai departe ideile generale despre „împărăţia necesităţii” şi despre „împărăţia libertăţii”, vrem să prezentăm, la sfârşit, dimensiunile conceptelor de libertate, dezvoltate în mod istoric.

Libertatea, între stăpânire şi iubire

Prima definiţie pe care o cunoaştem din istoria politică prezintă libertatea ca stăpânire. Pentru că întreaga istorie de până acum poate fi înţeleasă ca o luptă pentru putere şi pentru intensificarea puterii, în această luptă, numai acela care câştigă şi stăpâneşte este numit „liber”. Cei ce pierd, sunt aserviţi şi exploataţi, sunt numiţi „neliberi”. Istoria lingvistică a cuvântului „libertate” demonstrează originea sa în societatea proprietarilor de sclavi. Într-o astfel de societate, numai stăpânul este liber, sclavii, femeile şi copii, peste care el stăpâneşte, sunt fără libertate. Chiar şi Pavel foloseşte acest limbaj, când vorbeşte despre acele conflicte, care trebuie suprimate în comunitatea creştină: evrei şi păgâni, bărbaţi şi femei, liberi şi sclavi. Cine înţelege însă libertatea numai ca stăpânire, acela poate să fie liber numai în contul celorlalţi oameni. Libertatea sa înseamnă pentru ceilalţi asuprire, bogăţia sa face pe ceilalţi săraci, puterea sa asupreşte pe supuşi, pe femei şi copii.

Cine înţelege libertatea ca stăpânire, acela nu cunoaşte de fapt decât pe sine însuşi şi proprietatea sa. El nu cunoaşte pe ceilalţi oameni ca persoane. Chiar atunci când spunem: liber este acel om care poate să facă ceea ce vrea el, înţelegem libertatea ca stăpânire, anume ca stăpânire a omului asupra lui însuşi. Chiar când spunem: liber este unul, care nu este determinat de constrângeri interioare sau exterioare, înţelegem libertatea ca stăpânire: fiecare trebuie să fie regele său propriu, propriul său stăpân, propriul său posesor de sclavi, şi prin aceasta am internalizat constrângerea exterioară sub formă de „constrângere interioară”. Deja, cuvântul „stăpân”-ire arată cât de mult înţelesul libertăţii ca stăpânire îşi are originea în societatea masculină.

Liberalismul burghez totuşi, care a dizolvat în Europa de Vest absolutismul principilor şi feudalismul, a rămas atârnat, cu toate acestea, de modelul stăpânilor feudali. Fiecare, care poartă un chip uman, are aceleaşi drepturi de libertate, spun liberalii. Această libertate a fiecăruia are graniţele ei numai în libertatea celuilalt. Cine îşi revendică libertatea sa proprie, acela trebuie să respecte aceeaşi libertate a celuilalt. Aceasta înseamnă, însă, că şi în liberalismul burghez libertatea este gândită ca stăpânire. Fiecare om găseşte în celălalt om un concurent în lupta pentru putere şi posesiune. Fiecare om este pentru oricare alt om numai bariera libertăţii sale. Fiecare este liber prin sine însuşi, însă nici unul nu participă la celălalt. Aceasta este într-un caz ideal o societate de indivizi singuri, care nu se deranjează unii pe alţii. Nici unul nu determină pe celălalt, fiecare se determină pe sine însuşi. Libertatea a devenit atunci într-adevăr universală. Fiecare om are un drept asupra libertăţii. Însă este aceasta adevărata libertate?

Libertatea - premisa autenticei comuniuni

Cealaltă determinare, pe care o cunoaştem din istoria socială, defineşte libertatea în formă de comuniune, nu ca stăpânire. Plecând de la ultima remarcă despre nenorocirea liberalismului burghez, spunem: adevărul libertăţii este iubirea. Libertatea umană ajunge numai în iubire la adevărul ei: eu sunt liber şi mă simt şi liber, când sunt respectat şi recunoscut de ceilalţi şi atunci când eu, la rândul meu, respect şi recunosc pe ceilalţi. Eu devin cu adevărat liber atunci când îmi deschid viaţa mea pentru alţii şi o împart cu ei şi când ceilalţi îşi deschid viaţa lor pentru mine şi o împart cu mine. Celălalt om nu mai este atunci o barieră a libertăţii mele, ci o completare a libertăţii mele. Oamenii izolaţi devin liberi şi descoperă spaţiul vital comun al libertăţii lor prin participarea reciprocă la viaţă dincolo de graniţele individualităţii lor. Aceasta este aspectul social al libertăţii. Noi îl numim iubire şi solidaritate. În el experiem unirea lucrurilor care sunt separate cu forţa.

„Divide et impera”, aceasta este metoda stăpânirii cunoscută de mult timp. Atâta timp cât libertatea înseamnă stăpânire, trebuie să separăm totul, să izolăm, să selectăm şi să distingem, pentru a putea să stăpânim. Dacă libertatea înseamnă comuniune, atunci noi experiem în ea unificarea tuturor lucrurilor separate. Când oamenii devin din nou una: unii cu alţii, cu natura şi cu Dumnezeu, atunci este anulată înstrăinarea omului de către om, separarea societăţii umane de natură, scindarea sufletului de trup, în sfârşit frica religioasă, atunci se experimentează eliberarea. Libertatea în forma comuniunii este deci o mişcare contrară faţă de istoria luptelor pentru putere şi de clasă, în care libertatea putea fi înţeleasă numai ca stăpânire.

Libertatea ca stăpânire distruge comuniunea. Libertatea subzistă ca stăpânire în neadevărul ei. Adevărul libertăţii umane se află în iubirea deschizătoare de graniţe. Ea conduce la comuniuni neîmpiedicate, solidare şi deschise. Numai această libertate în calitate de comuniune este capabilă să vindece rănile pe care le-a produs şi încă le mai produce libertatea ca stăpânire.

Texte selectate din Jürgen Moltmann, Treimea şi împărăţia lui Dumnezeu, (în curs de apariţie), Ed. Trinitas, 2007.