Cine iubește și lasă...

Când eram copil, trăiam într-o lume total diferită de cea a zilelor noastre, deși nu a trecut chiar atât de mult timp de atunci. Dar se pare că viteza transformărilor pe pământ s-a precipitat amarnic, lumea se transformă radical și ireversibil sub ochii noștri. Ei bine, părinții mei ascultau romanțe la pick-up, pe discuri de vinil, și erau fericiți. Când plecau de acasă, eu țineam discursuri în fața oglinzii, imi­tând-o pe mama. Făceam pe profesoara și muș­tru­luiam fără milă niște copii imaginari. După ce am învățat să mânuiesc discurile, îmi puneam și muzică! Deja răsfățul era maxim. În aceste condiții am descoperit-o pe Maria Tănase și am ascultat de sute de ori cântecul „Cine iubește și lasă…”. Bine­în­țeles că mesajul fundamental al piesei rămânea pentru mine un mister, dar chiar și așa, sau tocmai din acest motiv, muzica mă tulbura teribil pentru că sim­țeam patetismul ei nemăsurat și bănuiam că e vorba despre o afacere a oamenilor mari, despre care voi afla și eu într-o zi… Mă uimea versul cu târâișul șar­pe­lui. Cum s-a putut strecura șar­pele într-o poveste de iubire?! Mintea mea de copil nu putea să înțeleagă.

La drept vorbind, e greu de înțeles și acum. Acest minunat cântec, cules prin anii ´30 ai secolului trecut de etnograful și muzicologul Harry Brauner, s-a numit în original chiar așa, „Târâișul șarpelui”. Cu alte cuvinte, accentul grav era pus pe șarpe, nu pe dragoste. Avem de-a face cu un blestem pornit din inima sfâșiată a celui trădat în dragoste, nicidecum cu iubirea propriu-zisă. A iubi și a nu fi iubit trezește fața întunecată a sentimentelor, din care izbucnește durerea. Și ce este blestemul dacă nu inversul binecuvântării? A binecuvânta înseamnă a sfinți prin cuvânt, a transfera o forță dătătoare de viață, pe când a blestema este o concentrare a răului, a dezastrului și a morții, o dorință de a nimici. De fapt, cel care blestemă nu vrea să anuleze persoana iubită, ci sursa durerii insuportabile.

Pentru înțelegerea corectă, esențial este verbul „a transfera”. Dacă cel care binecuvântează deține iluminarea și bucuria pe care le oferă, ce are în sufletul lui emițătorul de blesteme? Nu putem dărui, împrăștia, trimite decât ceea ce avem! Niciodată ceea ce nu avem. Blestemătorul are moartea în suflet, și aceasta bolborosește precum otrava într-un vas. S-a lovit de ea atunci când a cunoscut minciuna, trădarea. De aici tristețea profundă care răzbate din cântecul Mariei Tănase. Este dezamăgirea celui care a ajuns la limita de jos a absenței umane, a izolării, a confuziei și a lipsei de speranță.

Cântecul s-a bucurat de un imens succes nu numai pentru că a fost înnobilat de vocea unei mari artiste, de trăirea ei intensă și de frumusețea profund umană pe care ea și muzica ei ne-au revelat-o, dar și pentru că oamenii, cu toate că sunt mereu pierduți în clișee, în compromisuri, nu încetează să caute autenticitatea, nu pot să nu admire curajul de a exprima ce simți și de a-ți pune viața în perfect acord cu ceea ce simți.

Sigur că adevărata iubire topește blestemele, sigur că învățăm să respectăm deciziile celuilalt, pentru că asta înseamnă să iubești, sigur că nu poți pretinde cuiva să-și schimbe viața, felul de a fi, să devină super-erou, să păcălească moartea (pe cea a sentimentelor sau pe a lui însuși), să se dea de trei ori peste cap și să facă rost de elixirul emoțiilor cosmice, al siguranței absolute, dacă nu poate el însuși să îndeplinească aceste acte de vitejie din convingere proprie, din chemarea sufletului. Să nu uităm, iubirea este o stare de excelență! Pretinde curățenie, dăruire, dezinteres.

Cu toate acestea, ne simțim mereu copleșiți de cântecul extraordinar al Mariei Tănase, de acest mesaj amenințător, care ne încolțește lent, circular și definitiv, îndemnându-ne să iubim și să nu trădăm.