Cioburi de realitate, prin lentila sufletului

Sunt într-un autobuz. De mult nu am mai mers cu mijloacele de transport în comun. Confortul adus de autoturism m-a făcut să uit de aspecte semnificative ale universului în care trăim. Aspecte pe care nu le pricepi decât „azvârlit“ în lume. Stând în interiorul ei, şi nu privind-o prin parbrizul despărţitor (de praful, zăpuşeala, realităţile mai puţin plăcute ale străzii). Urc, aşadar, pentru a experimenta ceea ce făcusem de-atâtea ori, cu gândul de a mă-îndrepta înspre ieşirea din oraş. Tot felul de oameni în autobuz: tineri şi vârstnici, femei şi bărbaţi, oameni posomorâţi, dar şi vorbăreţi, ţărani şi orăşeni. Peisaj pestriţ, plin de contrarietăţi. „Auzi, tu, tocmai ţi-am trimis un mesaj pe mobil, intră în meniu, mergi cu săgeata în jos, apeşi pe tasta OK şi afli mai multe detalii“ - vorbeşte o doamnă cu cineva din Italia, probabil o rudă apropiată. Subiectul acesta de discuţie era de neînchipuit acum vreo zece ani. Un nene transpirat îşi leapădă neglijent sacoşele cu răsaduri de roşii (sau de ardei?) printre picioarele unor călători. În staţia de la gară urcă şi coboară nişte elevi, unul care se dă jos strecoară altuia dintr-o clipită biletul compostat în beneficiul lui şi-a patriei cinstire. Scene din acestea le-am mai văzut şi acum treizeci de ani. Tânărul de alături, probabil student, având părul zbârlit şi dat abundent cu nu ştiu ce gel, cu iPod şi căşti în urechi, îşi face un semn al crucii când trecem prin dreptul unei biserici. Unii se uită la el cu luare aminte. Cercetezi interiorul autobuzului second-hand, pardoseala e zgâriată şi prăfuită, pânza verde a scaunelor tapiţate e un pic cam roasă, aşa ceva parcă ai mai văzut acum vreo optsprezece ani, prin Franţa - sau prin Elveţia? -, poate-i chiar autobuzul cu care mai călătoriseşi cândva, când era nou, pe alte coclauri. „Merci dâavancer au fond du bus“, scrie cu galben pe plafonul de lângă uşa din spate, care anevoie se mai deschide.

„Merci dâavancer au fond du bus“, scrie cu galben pe plafonul de lângă uşa unui autobuz cu care călătoreşti prin Geneva. Interiorul străluceşte de curăţenie şi te minunezi că ai şi căldură, cu toate că-i doar toamnă. Aşa ceva nu ai întâlnit pe meleagurile tale. Te îndrepţi de la gara Cornavin spre Cité universitaire, unde-ţi ai sălaşul de vreo două luni. Este prima ţară occidentală pe care o vizitezi, după ce lumea ta s-a schimbat cu susu-n jos. Este aici o altă lume, ai avut un adevărat şoc de adaptare, dar acum ţi-ai „revenit“. Aproape că nu mai ştii româneşte, vorbeşti doar câteva minute pe săptămână cu ai tăi, la telefon, în rest numai franceză. E firesc să uiţi ceea ce nu faci toată ziua. Te înspăimânţi când realizezi că legi cuvintele cu greutate, având revelaţia că le descoperi sensul pentru prima dată, stai şi te gândeşti apoi la ceea ce-ai vorbit, dar în noua limbă. Aşadar, eşti în autobuz şi te aştepţi ca la o anumită staţie să urce trubadurul cu chitara, să cânte cu un frumos glas baritonal o canţonetă, iar apoi, cu gesturi galante, săltăreţ şi afabil, să treacă zâmbitor printre puţinii călători care, cu aceleaşi gesturi galante, să lase câte-un franc în pălăria aducătorului de bună dispoziţie. E atât de natural încât face parte din peisaj, îl aştepţi şi ţi-l doreşti, oraşul ar fi mai mohorât şi mai sărac fără el. Spre seară, eşti invitat în familia unui coleg, la un dejun amiabil, eşti impresionat de casa lui şi de ceea ce este în ea, dar mai ales de şemineul în care limbile de foc se zbat pentru a-ţi strecura în suflet mai ştiu eu ce mesaj. Te pierzi în vraja lor, căutându-ţi un reper în jarul fierbinte ce stăruie pe dedesubt.

Jarul fierbinte stăruie pe dedesubtul focului ce încă mai pâlpâie în şemineu. Un prieten te-a invitat în casa lui cea nouă, situată la câţiva kilometri de oraş. E un sălaş primitor, amenajat cu bun gust, după tipicul vremii în care autohtonul se amestecă fericit cu cele zări, trecutul semnificativ cu ce are mai bun prezentul. Şi el a fost de curând la Geneva, prilej de a rememora oameni, fapte, întâmplări. Şi Geneva nu mai este Geneva, dar şi pe la noi multe s-au schimbat. Din anumite puncte de vedere, în bine, din altele, în rău. E greu să discerni între ce este folositor şi nefolositor, dorit şi nedorit, demn de luat în seamă sau de ţinut deoparte în acest hău în expansiune. Mâncarea e ademenitoare, şi luată de la alţii, dar şi din vatra străbună, şi cumpărată de la supermarket, dar şi pregătită în casă. Iar legat de băutură, a noastră pare a fi mai bună decât a altora. Ideile pe care le frământăm sunt şi împrumutate, dar şi ale noastre, şi reluate, dar şi create pe loc, şi spuse răspicat, dar şi ghicite printre gesturi şi cuvinte. Admiri cu luare aminte pomii recent plantaţi, dar şi câinii ce şi-au găsit un generos stăpân. Eşti fermecat, mai ales, de bucuria pe care o au gazdele tale pentru sălaşul pe care şi l-au închipuit. Îţi aminteşti, astfel, şi de bucuriile tale, prilejuite de întâmplări similare - din vremuri de demult sau mai recente. Şi aşa, pe nesimţite, tu nu mai eşti tu, aluneci în spaţiu şi timp, devii un sine lărgit, te deschizi spre altul şi altul spre tine, prezentul tău este cotropit de trecut, iar viitorul ţi-l visezi cu toţi şi cu toate câte ţi s-au întâmplat. C-aşa e orice om: un pachet de legături, împletiri, interstiţii…