Ziarul Lumina utilizează fişiere de tip cookie pentru a personaliza și îmbunătăți experiența ta pe Website-ul nostru. Te informăm că ne-am actualizat politicile pentru a integra în acestea și în activitatea curentă a Ziarului Lumina cele mai recente modificări propuse de Regulamentul (UE) 2016/679 privind protecția persoanelor fizice în ceea ce privește prelucrarea datelor cu caracter personal și privind libera circulație a acestor date. Înainte de a continua navigarea pe Website-ul nostru te rugăm să aloci timpul necesar pentru a citi și înțelege conținutul Politicii de Cookie. Prin continuarea navigării pe Website-ul nostru confirmi acceptarea utilizării fişierelor de tip cookie conform Politicii de Cookie. Nu uita totuși că poți modifica în orice moment setările acestor fişiere cookie urmând instrucțiunile din Politica de Cookie.
x
×

CAUTĂ ÎN ZIARUL LUMINA




Până la:

Ziarul Lumina Opinii Repere și idei Cocoșul de București

Cocoșul de București

Galerie foto (1) Galerie foto (1) Repere și idei
Un articol de: Ștefan Mitroi - 13 Octombrie 2023

Îi aud în fiecare dimineață cântecul. Pot spune că-l și văd, deși e încă întuneric afară. Iese în bulevard, unde tocmai au început să circule tramvaiele. Se sperie de ele și-o ia, strecurându-de printre blocuri, înapoi. Nu lipsește mult să-l strivească sirena unei salvări. Apoi cea a unei mașini de poliție. Ajunge pe strada mea, unde se întâlnește cu șuieratul unui tren, ce vine din Gara de Nord, abia trăgându-și sufletul, căci a avut un drum lung de parcurs.

I se face milă de el și-l prinde de mână, intrând împreună în curtea casei unde locuiesc. Nici nu s-au revărsat bine zorii și mă pomenesc, la geamul camerei în care dorm, cu cântecul unui cocoș. În inima Capitalei, nu în satul meu din Teleorman, unde visez în fiecare noapte că mă aflu, dar mă trezește din vis fluieratul trenului, care nu are ce să caute acolo, fiindcă nu există nici gară, nici cale ferată.

Ce caută însă cântecul cu pricina într-un oraș ca Bucureștiul, unde cocoșii au cel mai adesea înfățișare de oameni, nu de păsări cântătoare? Pe cine caută, mai exact spus. Sunt cât se poate de convins că pe mine. Ca să mă facă să cred că sunt acasă. Să mă pot mira, întocmai ca odinioară, în copilărie, de lumina cu care-și începe ziua mersul prin lume, lumină ce vine de la răsăritul unei creste de cocoș la fereastră și abia după aceea de la răsăritul soarelui. Pe vremuri, răsăreau sute de creste. Izbucnea o mare vâlvătaie de cântece când dădeau zorii să se reverse. Se revărsa odată cu ele o lumină ce spăla satul de noapte, iar pe mine mă spăla de toate visele urâte din timpul somnului.

Cocoșul de acum, care nu este o invenție a minții mele nostalgice, există cu adevărat. E suficient să-i aud dimineața cucurigatul ca să-mi fie dragă ziua ce tocmai începe. Și să-mi fie cât de cât drag însuși Bucureștiul, un oraș pe care îl credeam, până nu demult, lipsit, ca toate marile orașe, de suflet. Are unul. Ba chiar mai multe.

Am auzit la radio recent că-n cartierul Giulești și-au făcut cuib câteva berze. Acum sunt plecate. Promit ca la primăvară să merg să le văd cu ochii mei. Pe pintenogul ce mă bucură în fiecare zi cu glasul lui nu l-am văzut încă. Nici nu-mi doresc asta. Îmi ajunge ­să-i văd cântecul. Să văd cum cucurigatul lui îmi bate, împreună cu fluieratul unui tren, dimineață de dimineață, în geam, umplându-mi și casa, și inima, de lumină!