Concordia la Paști

De mic copil, poveștile îmi desenau lumea, iar frumuseţea lor părea să curgă din gura celor mai în vârstă ca un izvor fără sfârșit. Basmele, sărbătorile, legendele erau ca niște fire de aur pe care doar ­Dumnezeu știe de unde și cum le țeseau. Le ascultam fascinat și, cu trecerea anilor, am început să le notez într-un caiet simplu, al cărui cotor păstrează acum povara celor 60 de ani trecuți peste el. În filele lui s-au adunat amintiri, poezii și mărunțișuri aparent irelevante, dar care pentru mine poartă sufletul copilăriei.

Îmi amintesc clar de Concordia copilăriei mele, din judeţul Braşov, un loc al contrastelor și al energiei. În acele vremuri, mina de cărbuni era sufletul locului, o lume ascunsă sub pământ, ce fremăta de viață și de muncă. Totul s-a schimbat însă în 1964, când mina s-a închis definitiv, iar Concordia a început să-și scrie o altă poveste. Zece ani am mai trăit acolo, într-o perioadă care avea să lase urme adânci în inima mea.

Copil fiind, aveam de toate. Nu trăiam în abundență, dar nici lipsurile nu își făceau loc în casa noastră. Părinții munceau din greu, iar viața noastră, deși modestă, era plină de sensuri simple. Concordia era atunci un mic univers autosuficient: apa venea prin conducte de la un izvor limpede de la poalele Măgurii Codlei, aveam curent electric de la o centrală proprie, iar lemnele și cărbunele ne erau asigurate de întreprindere. Pădurea, însă, era adevăratul templu al locului - o catedrală verde, de unde luai ce îți trebuia cu inima plină de respect.

Sfintele sărbători pascale erau pentru noi o dublă bucurie, o sărbătoream de două ori!

Și iată-mă acum, după mai bine de 65 de ani de atunci, întorcându-mă la acele zile, scriind rând cu rând despre aceasta. ­Este o fereastră spre trecut, o colecție de povești, lecții de viață și imagini dintr-o lume care, deși pare pierdută, trăiește încă în mine.

Poate că nu eradicăm mizeria din viața reală, cu scrisul nostru, dar restabilim ordinea în fantezie! Noi, povestitorii, vom fi uitați, însă poveștile noastre vor trăi veșnic, căci imaginația este ancora în vremuri dificile, motorul empatiei și puntea dintre prezent și viitor. Ea ne permite să vedem lumea nu doar așa cum este, ci și așa cum ar putea fi. Și în această capacitate rezidă adevărata magie a condiției umane.

În Concordia, mica așezare minieră de la poalele Carpaților, Paștile reprezenta mai mult decât o sărbătoare - era o minune dublă. Pentru noi, copiii, aceasta însemna dublă bucurie, căci sărbătoarea se prelungea atunci când Învierea nu coincidea ca dată în calendar la toate confesiunile din Concordia. Era ca și cum primăvara ne-ar fi oferit o binecuvântare înzecită, o promisiune de renaștere și veselie.

În săptămânile dinainte de Paști, Concordia era cuprinsă de o febrilitate dulce. Casele erau curățate până străluceau, iar ferestrele erau deschise pentru ca aerul curat de munte să pătrundă înăuntru împreună cu trilurile păsărilor. Femeile vopseau ouă, iar masa fiecărei familii devenea o paletă de culori vii; ouă roșii, galbene și albastre străluceau în lumina caldă a soarelui. Aroma cozonacilor proaspăt scoși din cuptor se împletea cu mirosul proaspăt al crengilor de brad, ­care împodobeau mesele și ­ferestrele.

Dimineața de Paști începea cu un ritual special pentru copiii care colindau pe la case. Femeile râdeau, uneori chiar se prefăceau surprinse și ne răsplăteau cu ouă roșii, prăjituri sau pahare de sirop răcoritor de trandafir. Pentru noi, fiecare ou primit era ca o mică comoară, iar coșurile noastre se umpleau rapid cu aceste daruri prețioase.

Însă bucuria Paștilor nu era doar despre daruri. Era ceva mai profund în această tradiție, un har care ne lega pe toți - copii, părinți, vecini, indiferent de cre­dință. Paștile transforma Concordia într-un loc unde granițele religioase dispăreau, unde spiritul sărbătorii era mai puternic decât orice diferență.

În zorii zilei, oamenii mergeau la biserică cu coșuri pline de bunătăți: ouă, cozonaci, brânză, cârnați și pască. Coșurile erau acoperite cu ștergare brodate și sfințite de preot în curtea bisericii, sub cerul albastru ca o promisiune divină. În case, se pregăteau mese bogate, iar prima felie de cozonac tăiată era însoțită de urarea: „Hristos a înviat!”.

Când sărbătoarea ortodoxă începea, bucuria se repeta, dar parcă avea o altă aromă, una mai dulce, mai tainică. Munții care înconjurau Concordia păreau să vegheze asupra noastră, iar clopotele ­bisericilor răsunau peste văi, chemându-ne la pace și unitate.

Astăzi, când îmi amintesc de Concordia, parcă simt din nou parfumul care se amesteca odinioară cu aroma cozonacilor. Văd ouăle colorate strălucind în soare și aud râsetele celor care se ­bucurau împreună. Paștile chiar prăznuit confesional nu era doar o tradiție - era o lecție despre comunitate, despre bucuria împăr­tășită și despre puterea de a găsi frumusețea în diversitate.

Concordia ne-a arătat că adevărata minune de Paști nu constă în ouăle vopsite sau în mesele bogate, ci în inimile care știu să se deschidă și să dăruiască. Și, poate, într-un colț al acestui sat din Carpați, renașterea nu era doar o promisiune divină, ci și o amintire a faptului că, uniți, putem transforma fiecare zi într-o ­sărbătoare.