Convertirile și întâlnirile cu Dumnezeu

Unele dintre cele mai grăitoare slove ale cărții Faptele Apostolilor relatează episodul unei convertiri totale, urmare a vederii luminii dumnezeiești pe Drumul Damascului. Convertiri au avut loc și pe alte cărări ale acestei vieți, la Ponte Milvio, în Pustiul Egiptului, în cămări împărătești sau sărăcăcioase lăcașuri. Toate aceste mărturii ale istoriei ne oferă lecții de viață și de trăire înaltă pe care nimeni nu le poate tăgădui, oricât ar încerca cineva.

Despre o altfel de convertire decât se cunoaște în termenii scrierilor Sfântului Evanghelist Luca este vorba în cazul lui Vasile Gorduz și, în special, al soției sale, Silvia Radu, artiști care au dezvoltat teme dedicate credinței și martiriului, devenind treptat subiecte preferate în locul celor care le‑au dominat viața artistică.

Evenimentele din 1990 au schimbat mult țara, oamenii, gândirea. Convertirile erau tot mai prezente, căci razele Luminii răsăreau din spatele multor ani de opreliști, prigoniri și restricții ale credinței.

Așa a fost și în cazul Silviei Radu. Avea anumite cunoștințe din rândul celor care cunoșteau mersul Eclesiei, dar nu era vorba de o legătură spirituală profundă până în acel moment. Se poate vorbi chiar despre o distanțare și răceală, care nu pot fi definite în anumiți termeni, mai ales în abordarea reverențioasă, cuvenită unor oameni ce s‑au schimbat de‑a lungul timpului.

Îndată după ianuarie 1990 au fost și multe voci care au cerut explicații detaliate - fără să cunoască rânduielile bisericești - ierarhilor și chiar Patriarhului României de atunci.

Încercat de tensiuni și acuzații nedrepte, a căror veridicitate o știe doar Dreptul Judecător, așa cum este cazul fiecărui muritor, Patriarhul Teoctist a dovedit o rară smerenie, retrăgându‑se pentru o vreme.

Când a revenit, unii, care se considerau fără de păcat, au luat piatra să arunce înspre un simbol. Împotriva cui? Nu împotriva lor, ci față de un Patriarh care fusese crescut de mic în duh monahal, cunoscător al ascultării, al smereniei și al devenirii, toate în cheia unei vieți închinate Bisericii și, îndeosebi, Stăpânului ei, Mântuitorul Iisus Hristos.

Printre cei care au semnat împotriva Patriarhului la acel moment au fost și Silvia Radu și Vasile Gorduz. Erau nume cunoscute, care se bizuiau pe propria persoană, crezând că ei sunt începutul și sfârșitul multora dintre cele care se întâmplau atunci.

Sfântul Părinte Sofian, cu câțiva dintre ucenicii săi, iubindu‑l mult pe Patriarhul Teoctist, a hotărât să‑i abordeze pe unii dintre semnatarii petiției (document fără rost și total nepotrivit!). Pe câteva dintre ucenicele sale, părintele Sofian le‑a îndemnat să ia legătura cu cei pe care‑i cunoșteau dintre petiționari.

Așa s‑a întâmplat cu una dintre apropiatele Părintelui Sofian, care s‑a adresat Silviei Radu. Aceasta nu venea la biserică, nu era printre ucenicele Mănăstirii Antim, nu‑l întâlnise pe Părintele Sofian, deci nu avea nici o legătură cu spațiul eclesial.

Când a fost contactată, a avut anumite reacții, după care a dorit să‑l întâlnească pe Părintele Sofian. Ceea ce s‑a întâmplat este lesne de înțeles. S‑a schimbat radical. O convertire totală, am putea spune neașteptată, sau, pe de altă parte, așteptată de Sus de multă vreme…

Blândețea Părintelui Sofian a acoperit starea de până atunci a artistei. Sfioasă la început, a trecut pragul Mănăstirii Antim, devenind mai apoi nelipsită, preocupându‑se de lucrurile spirituale, cum fusese până atunci preocupată de arta pe care a slujit‑o, de sculptură și pictură, deopotrivă. Erau ani mulți pe care artista îi închinase artei.

Când doi tineri apropiați sufletește de Cuviosul Sofian, Crina și Grig, stabiliți între timp pe continentul nord‑american, în California, au dorit să primească binecuvântarea lui Dumnezeu prin Taina Cununiei, duhovnicul cetății Bucureștilor le‑a recomandat ca nași pe Silvia Radu și Vasile Gorduz. Propunerea Părintelui Sofian a căzut ca un trăsnet! Nu era o relație deosebit de apropiată și probabil era ultima variantă la care cei doi tineri se gândeau în acel moment.

Ajunși în fața Părintelui Sofian, artiștii propuși ca nași i‑au mărturisit că nu erau cununați. Părintele Sofian le‑a oferit deîndată un sfat înțelept, recomandându‑le drept nași tot artiști din lumea lor, cu care probabil se cunoșteau în parte sau poate că nu împărtășeau aceleași valori. Este vorba despre pictorul Horea Paștina și soția lui, care își păstrase numele de acasă, Emilia Pop. Ea era o apreciată restauratoare, care, la îndemnul Părintelui Sofian, a lucrat și la o parte din catapeteasma Mănăstirii Antim, vechea și istorica tâmplă făurită în timpul Sfântului Antim Ivireanul.

Așa au primit Taina Cununiei la Mănăstirea Antim Crina și Grig, plecând cu binecuvântarea Sfântului Sofian departe, în pământ străin.

Cei doi soți i‑au cinstit întotdeauna pe nașii lor, Silvia Radu și Vasile Gorduz, după ce aceștia primiseră Taina Cununiei târziu, către asfințitul vieții lor. Din acel moment, trăirea lor duhovnicească s‑a schimbat mult, îndeosebi a Silviei Radu.

Erau apropiați și de alți oameni de artă, cum s‑a pomenit în textele care o cinstesc pe artista care a lucrat în atelier ca și cum s‑ar fi aflat mereu într‑un Altar.

În mod deosebit, se cuvine să amintim dragostea ei pentru schitul românesc de pe Valea Iordanului. De ce oare și‑a îndreptat gândul, privirea și vastele cunoștințe în vederea unei expoziții care să ajute un schit românesc aflat încă din anii ’70 în ruină? A făcut aceasta cu gândul la pocăința care a urmărit‑o mereu, mai ales în ultimii 30 de ani ai vieții, penitență învățată de la Maria Egipteanca, ori de la alți mulți trăitori în Pustiul Iordanului, dar și pentru sensibilitatea fără margini transmisă de Sfântul nostru conațional, Cuviosul Ioan Iacob Românul de la Hozeva, prin cuvintele de învățătură și versurile cu simțăminte înalte.

A reușit să strângă mulți bani pentru Schitul românesc de la Iordan. Cu siguranță a făcut și alte multe fapte din dorința ei de a se apropia de Dumnezeu, Singurul cunoscător al inimilor, Cel care i S‑a arătat în lumina neapusă la Mănăstirea Antim, când a chemat‑o la altfel de trăire.

În acest drum tumultuos al unei vieți luminate de providențiale întoarceri, merită consemnat și momentul legat de construirea unei biserici la Vama Veche, lângă granița cu Bulgaria. Martori prețioși, așa cum este doamna Elsa Lüder din Germania, soția reputatului filolog și profesor universitar Paul Miron, scriitor cu obârșii în ținutul Fălticenilor, ne spun că Silvia Radu dorea la Vama Veche construirea unei mănăstiri. Era același duh al pocăinței învățat de la marii părinți ai pustiei și, înclin să cred, de la Maria Egipteanca.

Autoritățile de la Vama Veche au fost împotriva construirii unei mănăstiri. Locuitorii de acolo, de asemenea. Aveau nevoie de o biserică de enorie și nu de o mănăstire. Chiar și primarul le‑a spus celor din grupul de inițiativă: nu avem nevoie de o mănăstire, pentru că nu ne putem duce morții acolo. Avem nevoie de o biserică!

Silvia Radu a fost unul dintre ctitorii acestui lăcaș sfânt. Nu singurul, fiind ajutată de cel puțin câteva persoane, între care o pioasă doamnă rămasă anonimă, care a oferit o sumă consistentă pentru construirea bisericii, dar și familia lui Paul Miron, care a construit clopotnița și a oferit alte danii pentru zidirea aceea. În prezent, doamna Elsa, soția lui Paul Miron, susține pictarea bisericii, pentru a se încheia lucrarea pe care scriitorul a dorit‑o acolo, pe malul mării, unde și‑a pregătit locul de îngropăciune.

Silvia Radu a mai construit o mănăstire în ținutul ei natal, într‑un loc moștenit de la rudeniile ei, dar pe care l‑a dorit afierosit Domnului.

Am cunoscut și alți sculptori mari sau am auzit de ei. Unul dintre ei a fost Ion Irimescu. Când a împlinit 100 de ani, a mărturisit public că dacă Dumnezeu îi va mai da vreme, fiind atunci într‑o stare fizică neașteptat de bună, se va retrage la o mănăstire. Făgăduința a fost împlinită parțial, doar periodic poposind în unele vetre monahale pentru a se ruga și a înțelege tainele mai presus de lume, așa cum sunt ele ascunse unor muritori de rând.

Au existat și alți sculptori care au dorit apropierea de Dumnezeu, precum cunoscutul sculptor al vremii sale, Gheorghe D. Anghel, care frecventa Mănăstirea Pasărea, ori celebrul Brâncuși, care cânta la biserică și ieșea cu cădelnița înaintea preotului, nu doar în Hobița natală, ci și la Paris, în orașul luminilor.

Aceste exemple frumoase de convertire reflectă chemarea lui Dumnezeu adresată tuturor și răspunsul smerit al celor care Îl caută uneori fără să știe, oameni a căror înțelepciune diferă considerabil de a celor obișnuiți.

În fața convertirilor, cuvintele nu mai au valoare!